29 fevrier sous mon ciel

Intr-o singura zi odata la patru ani cerul este asa frumos. Si intr-o singura zi odata la patru ani imi permit sa mi-l imaginez acolo, deasupra paradisului meu parizian, unde m-as putea afla chiar in clipa asta purtata de o raza de soare...

Dar cum nu e asa, prefer sa il visez doar. Caci acelasi cer este, oriunde si-ar intinde obrazul luminos, si la fel de imposibil de atins pentru mine asa cum este pentru toti cei ce il privesc si de acolo, fredonand melancolici pe strazile acoperite cu ultimul praf de nea, un cantec de Edith Piaf...Si atunci surad multumita, printre semenii mei pamanteni dragi, fericita ca ne apartinem unii altora in cele din urma, la fel de naivi si de fantezisti, dar si de neputinciosi ca intotdeauna.

 

 Te salut, cerule drag, si iti promit inca - nu o sa ma opresc pana nu ajung la tine!

Felii din noi

Nu suntem simetrici. Asta pentru ca nu suntem perfecti, si asta pentru ca suntem umani.
Suntem impartiti in sute de mici fragmente, ca cioburi lipite unele de altele formand unghiuri ciudate, nereusite.
Cand ma uit acolo, in oglinda, realizez ca am vazut dintotdeauna fata mea impartita in doua, ca doua felii dintr-un fruct, doua jumatati inegale care se completeaza una pe alta, intr-un mod curios. Nu mi s-a parut niciodata normal acest lucru, dar l-am luat ca pe o ciudatenie a mea, proprie, pe care am incercat sa o ascund cu rusine, sperand ca nu va fi observata si de alti ochi. Mie, personal, mi-a placut mereu mai mult jumatatea stanga, caci pielea mi se ridica in mod diferit intr-un suras, rasarind aproape vesela pe chipul strain ce se transforma pe zi ce trecea, pe cand cea dreapta parea trista, cazuta sub ochiul mult prea serios culcat pe obraz, sub spranceana. Mereu intorceam capul in profil spre stanga atunci cand faceam vreo poza sau cand se uita cineva prea iscoditor spre chipul ce ma trada. As fi vrut sa cred ca acea parte din mine ma reprezenta cel mai bine, iar cealalta va deveni o latura ignorata cu timpul sub bretonul des, cazut peste ochiul cascandu-si pupila neagra intr-o prapastie grava. Dar amandoua imi erau la fel de straine, la fel de necunoscute si la fel de nesigure pe chipul omenesc ce mi-a fost ales, portretizandu-ma fiecare cum stia mai bine, fara sa reuseasca in totalitate niciuna, chiar si impartite in doua, a contura precis fiinta-mi adevarata de sub ele.

Am sperat dintotdeauna ca o sa pot gasi un echilibru, dar mai ales am sperat ca o sa pot lasa in urma acea jumatate dreapta care ma intrista subit la simpla privire in sticla dura. Am tremurat in fata cautaturii ciudate a acelui ochi, ironice, ce parea sa imi pufneasca a esec de fiecare data cand incercam sa ma ridic. Dar se parea ca nici corpu-mi pamantean ales, ce prieten trebuia sa-mi fie, nu a gasit de cuviinta sa ma lase sa o fac. Caci cazuta sunt inca, si singura incerc sa imi gasesc calea inapoi, luptandu-ma cu mastile straine ce mi se aseaza peste sufletu-mi usor.

Re edit: Si pana nu voi gasi o solutie, nu voi mai face niciun pas in urma, sau batut pe loc, caci simt ca aici asta fac - bat in retragere si-mi gasesc justificari, portite de salvare pentru propriile-mi greseli. Greseli izvorate de altfel din simplul refuz de a indrazni sa existe.

Greseala

Nu pot sa te vad altfel pentru ca nu te stiu. Nu pot sa te cunosc niciodata  cu adevarat daca nu te am langa mine. Nu pot sa vii decat in gandurile mele, asa cum te vad eu, care fabulez si te creez, pentru ca vreau sa te cunosc, dar nu pot altfel decat in acest mod. Nu pot sa te am decat in imaginatia mea, sa te dezvolt acolo, crescandu-te ca pe un lastar dintr-o samanta mincinoasa. Si ma indepartez, astfel, tot mai mult de tine, fara sa vreau.

Motivatia randurilor mele

"(...) La fel stau lucrurile cu multe momente fericite din viata noastra. Descotorisit de povara deciziei si a intentiei, navigand pe marile noastre launtrice, asistam la miscarile noastre ca la actiunile altcuiva, admirand totusi involuntara lor perfectiune. Ce alt motiv as putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal [...] daca scrisul nu ar avea si el ceva din arta cositului? Cand randurile devin proprii lor demiurgi, cand asist, ca la ceva in chip miraculos nestiut, la nasterea pe hartie a unor fraze ce scapa vointei mele si, asternandu-se pe pagina fara voia mea, imi spun ce nu stiam si nici nu credeam ca vreau, ma bucur de aceasta nastere fara dureri, de aceasta evidenta nepusa la cale, de a urmari fara truda, fara vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o pana ce ma calauzeste si ma poarta.
        Atunci, ajung, in deplina cunoastere si textura a fiintei mele, la o uitare de sine ce se invecineaza cu extazul si gust sublima tihna a unei constiinte spectatoare."
("Eleganta ariciului - Muriel Barbery)

Prostie

Au inceput sa curete zapezile, sa sape in straturile groase si sa scoate pamantul murdar la suprafata. Naivii, au impresia ca apele ii vor ineca, iar gheata ii va dobori in mers, ca albul ii va orbi in cele din urma si ca nu-si vor mai putea urmari drumurile uscate si lipsite de noima. Sterg tot ce e frumos aici, dar nu isi dau seama. Ei curata zapada, murdarindu-se pe ei, iar zapada se duce, trista, inchegata in somoioace mari ca de vata imbibate de prea mult aer si respiratii innegrite de fum, precum se face cea dulce de zahar dupa cateva minute, refuzand degetele ce o ating peste tot, rupand din ea.

Si omuleti ciudati se strang pe acoperisuri si ii privesc de la fereastra cum ajung pana la nivelul geamului meu, si ma ascund dupa perdele si astept sa plece, sa nu ma observe, sa nu ma murdareasca cu privirile lor lacome de oameni infometati mereu dupa mai mult. Au capatat zapada, au atins norii, acum unde incearca sa ajunga, ce mai vor sa cucereasca - cerul insasi? Din fericire, nu exista nici scara, nici acoperis suficient de inalt pentru aceasta.

Set fire on the rain

Si daca as fi suficient de nebuna sa iau un chibrit si sa dau foc la ploaie, sa electrizez apa atunci cand curge, ne-as omori pe toti, si as fi totusi satisfacuta ca nu mor singura...
Ca mor in ploaie, in apa pe care o iubesc si care ma linisteste. Ce moarte ar fi mai usoara, mai limpede, mai rapida ca aceasta?
Fara durere.
Doar apa. Si prea multe lacrimi cazute din cer pe care nu vreau sa le mai vad. Vreau sa se termine odata. Vreau lumina. Si caldura.
Daca boabele astea incolore ce cad s-ar transforma in petale de foc, as putea sa vad lumea arzand intr-o oglinda rosie prin ploaia de la fereastra, absenta, si tot nu as simti nimic. Prin picaturi rosii, transparente, te-as vedea doar pe tine, oriunde esti, in ultima secunda, inainte sa te prabusesti pe asfaltul de un rece curios, caci sangele nu este rece decat in imaginatia mea. Si totusi, de ar cadea din cer sub forma de ploaie, rece ar fi, caci rece-i si apa in drumul ei spre pamant, cand se sparge de caldaram in cioburi ascutite si-ti taie pielea frumoasa de tanar, de barbat, de iubit, lasandu-ti o cicatrice lucioasa ce se va topi la primul meu sarut.

Din camera obscura

Din camera obscura, cu ochii arsi de soarele rosu al peretilor de praf, privesc lumea de afara printre gene, greu, si ma obisnuiesc cu lumina zilei dupa intuneric. Ca stransi de o mana invizibila, ochii mi se inchid si mi se redeschid, zbatandu-se in pleoapele fierbinti catre o gura de aer. Bolnavi si grei, imi aluneca sub pielea fina si degeaba incerc sa-i aduc inapoi, caci injectati sunt parca de o lumina ce e prea dura pentru ei. Ustura si tipa de teama in pupilele marite, caci sa priveasca cu bunatate nu pot acum, si-i doare, dar dupa lacrimi si sare uscata printre gene nu poate veni lumina si dulceata seninului. Le e frica, dar incearca. Si totusi, spaima de acul ce le-nteapa vederea ii doboara cu incetinitorul, tiuind in capul frematand de ganduri, intre urechi. Cand se opreste totul, vine ca o usurare, ca o liniste deplina, asternuta peste pleoapele cazute sub care se mai invart inca globuri orbite de lumina.

Third photo day - Stellar project

 

"Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,
Cand te-apleci genunea lumii s-o masori!
Fulgera-n eterna goana-ametitoare —
Trec pe langa tine — astrii rotitori... "

 Omar Khayyam

 Si cand vor trimite astrii sa ne-nghita, vantul sa ne sufle ca pe frunze de pe pamantul de care pana atunci fusesem prinsi, luna sa ne intoarca pentru ultima oara obrazul alb de fantoma, vom sti ca acesta e semnul sfarsitului si ca drum de intoarcere nu mai este. Ca am fost, asa cum este visul, pentru o secunda, si in clipa urmatoare nu mai suntem.

Invidie

"In momentele de disperare ma intreb , "Cum de poate aduce cineva un copil in lumea asta ?" .Raspunsul vine limpede , de la sine :"Pentru ca nu exista o alta lume si pentru ca nu este vreo alta cale ca un copil sa isi faca aparitia".
Robert Brault

Ii privesc si ma doare. Cu un junghi in piept imi spun ca sunt frumosi. Ca a strange la piept un trup mic, firav de copil este cea mai mare bucurie. Ca in ei este o gratie pe care noi n-am mai putea-o dobandi vreodata, caci sta in felul liber in care se misca si traiesc, petrecandu-si timpul din placere, in fiecare moment al zilei.
Cu un junghi in inima imi spun ca nu ai cum sa nu iubesti un copil. Un copil cere, insista sa fie iubit, cere dragoste cu fiecare particica a fiintei sale si o primeste din plin, indragit pentru privirea inocenta si faptura-i dragalasa de portelan. Nu ii e frica ca s-ar putea sparge vreodata, caci cazaturile-i dese si crapaturile-i din pielea-i fina ii lasa urme lungi si rosii de-a lungul membrelor mici, ca mazgalite cu creionul cerat ce se curata apoi cu "guma" lasand pete albe in mijlocul unui bronz dulce.
Unui copil nu ii e frica sa fie el insusi. Sa existe pur si simplu pentru dragul lor fata de viata. Fara sa se gandeasca de doua ori daca ar trebui s-o traiasca sau nu.
Uneori ma intreb ce am facut de am pierdut asta. Copilaria. Ce am pierdut in evolutia mea ca om, in loc sa acumulez, sa pastrez lucrurile care m-au facut ceea ce sunt in loc sa le pierd pe drum. Si sa uit cine sunt. Caci fara amintiri si fara sa inteleg acele lucruri inca nu mai am niciun sens.
Nu mai am nicio dovada pentru ceea ce sunt, nicio justificare. Copil nu, dar nici adult, ci o corcitura. O chestie dintr-o alta specie ce nu poate fi inteleasa. Ba nu.
Ma uit la un copil si tresar. Pentru ca ma gandesc cum as putea eu sa aduc vreodata pe lume asa ceva daca am ajuns sa nu mai inteleg definitia cuvantului "copil". Nu poti sa creezi ceva ce nu cunosti. Ce ai stiut odata, demult, dar s-a sters din mintea ta asa cum se sterg picaturile dupa ploaie. Credeai ca n-or sa se opreasca vreodata, te ascundeai si le negai pe dupa palmele stranse pe ochi. Acum imi ridic palmele si nu mai le vad acolo. S-au dus. 

Ii invidiez pe copii, stii? Nu pentru trupusorul lor micut si dragalas, nu pentru dragostea infinita ce li se acorda, ci pentru prostiile pe care le spun. Si pe care toata lumea le aproba. Desi nu le inteleg.

Nimicul mic

sunt un nimic. si nici atat, caci sunt un nimic scris cu litere mici de tipar, atat de mici incat nu le observa nimeni decat cu lupa. ...dar de ce sa se oboseasca?

Cinism

"Sa aspiri la astri
In bolul cu pestisori
Aurii sa sfarsesti.

Dupa toate aparentele, din cand in cand, adultii isi fac timp sa sada si sa contemple dezastrul care e viata lor. Atunci se lamenteaza fara a intelege si se intreaba despre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau sa ajunga. Ba, cei mai inteligenti fac din treaba asta chiar o religie: ah, desertaciunea demna de dispret a existentei burgheze! Sunt unii cinici de genul asta care cineaza la masa parintilor: "Ce s-a intamplat cu visurile noastre de tinerete?" intreaba ei cu un aer dezamagit si satisfacut. "S-au evaporat si viata-i o catea." Detest aceasta falsa luciditate a maturitatii. Adevarul e ca sunt ca toti ceilalti, niste pusti care nu pricep ce li se intampla si care se joaca de-a tipii duri cand de fapt le vine sa planga.

E totusi usor de inteles. Ceea ce nu-i in regula este ca toti copiii cred in vorbele adultilor si, deveniti adulti, se razbuna inselandu-si proprii copii. "Viata are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari" este minciuna universala in care toata lumea e obligata sa creada. Cand, la varsta adulta, intelegi ca nu-i adevarat, e prea tarziu. Misterul ramane intact, dar toata energia disponibila a fost demult irosita in activitati stupide. Nu mai ramane decat sa te anasteziezi cum poti, incercand sa-ti maschezi faptul ca nu gasesti niciun sens vietii tale si-ti amagesti copii pentru a incerca sa te convingi mai bine pe tine insuti.
[...]Oamenii cred ca aspira la astri si sfarsesc ca niste pestisori aurii intr-un bol. Ma intreb daca n-ar fi mai simplu sa le explice de la inceput copiilor ca viata e absurda. Asta ar rapi cateva momente bune ale copilariei, dar i-ar aduce un castig considerabil de timp adultului - fara a mai pune la socoteala ca l-ar cruta de cel putin un traumatism, cel al bolului."
("Eleganta ariciului" - M. Barbery)

Ce ne spunem atunci cand nu ne vorbim II

Nu vreau sa iti spun nimic. Nu exista nimic ce ar putea spune mai mult decat am simtit, iar asta e tot ceea ce pot arata. Cuvintele nu-si au rostul, iar eu nu le-as putea articula oricum. Nu pot sa vorbesc, buzele-mi sunt intepenite, glasul mi-e mort in gatul uscat, nimic nu ma poate face sa le clintesc. Sunt incapatanata, stiu. Dar de data asta vina-mi e justificata. Nu pot sa ma misc atunci cand te vad pe tine.  Nu imi doresc decat sa te privesc, doar atat, iar tu sa privesti inapoi.
Nu-mi doresc decat sa intorci capul cand mergi pe drum, sa-mi simti ochii si sa te uiti la mine.
Doar sa stii ca exist.
Atata tot.
Iar eu sa stiu asta, ca m-ai vazut si ca stii cine sunt. Nu as vrea sa traiesc o viata in care tu sa nu ma fi cunoscut niciodata, iar eu sa rabd degeaba o asteptare crunta.

Sunt cuvinte goale si multe si fara rost. Dar daca nu le-as scrie, daca nu m-as elibera cumva de ele, simt ca mintea mea nu ar mai putea sa le suporte si ar incepe sa se fisure in disperarea ei. Nu vreau sa mor de gandurile mele.

Amintirile noului nascut VII

"Revelatia a avut loc cand, la cinci ani, ducandu-ma pentru prima oara la scoala, am avut surpriza si spaima de a auzi o voce care mi se adresa si rostea prenumele meu.
-Renee?intreba vocea, in timp ce simteam o mana prietenoasa care ma prindea de brat.
Eram pe culoarul unde, in prima zi de scoala si fiindca ploua, fusesera ingramaditi copiii.
-Renee?modula in continuare vocea care venea de sus, iar mana prietenoasa nu contenea sa exercite pe bratul meu - limbaj de neinteles - usoare si tandre apasari.
Am ridicar capul, intr-o miscare neobisnuita care aproape ca mi-a provocat ameteala si am intalnit o privire.
Renee. Era vorba de mine. Pentru prima oara cineva mi se adresa spunandu-mi pe numele mic. Spre deosebire de parintii mei, care foloseau gestul sau mormaitul, o femeie, careia ii priveam acum ochii senini si gura surazatoare, isi croia drum spre inima mea si, pronuntandu-mi numele, stabilea cu mine o relatie de care nu avusesem idee pana atunci. M-am uitat in jurul meu la o lume care, dintr-odara, se impodobise, era plina de culori. Intr-o strafulgerare dureroasa, am perceput ploaia care cadea afara, ferestrele pe care siroia apa, mirosul de haine ude, coridorul ingust in care vibra multimea copiilor, patina cuierelor cu carlige de alama pe care se ingramadeau pelerine din postav ieftin... si inaltimea tavanului, la scara cerului pentru o privire de copil.
Atunci, cu ochii mei posomorati pironiti intr-ai ei, m-am agatat de femeia care tocmai facuse sa ma nasc.

-Renee, a reluat vocea, vrei sa-ti scoti pelerina?
Si tinandu-ma strans ca sa nu cad, m-a dezbracat cu rapiditatea unei experiente indelungate.
Se crede in mod eronat ca trezirea constiintei concide cu ora primei noastre nasteri, poate pentru ca nu stim sa ne imaginam si alta stare vie decat aceasta. Ni se pare ca am vazut si am simtit dintotdeauna si, avand aceasta convingere, identificam in venirea pe lume momentul decisiv in care se naste constiinta. Faptul ca, vreme de cinci ani, o fetita cu prenumele Renee, mecanism perceptiv operational inzestrat cu vaz, auz, miros, gust si simt tactil, a putut sa traiasca perfect inconstienta de ea insasi si de univers este o dezmintire a acestei teorii pripite. Caci, pentru a aparea constiinta, e nevoie de-un nume.
Or, printr-un nefericit concurs de imprejurari, se pare ca nimeni nu se gandise sa mi-l dea pe al meu.
-Ia te uita ce ochi frumosi, mi-a mai spus invatatoarea si am avut presimtirea ca nu mintea, ca ochii mei straluceau in acea clipa de toata aceasta frumusete si, oglindind miracolul nasterii mele, sclipeau ca o mie de astri.
Am inceput sa tremur si am cautat intr-ai ei complicitatea pe care o zamisleste orice bucurie impartasita.
In privirea ei blanda si binevoitoare, n-am citit decat compasiune.

In clipa in care ma nasteam in sfarsit, nu starneam decat mila."
(''Eleganta ariciului")

Darling valentine...

“Darling Valentine,
I’m not sure if you should have a kiss for your violet enchantress eyes or a whipping!
Yours,
the suitcase ”

(traducerea : Nu sunt sigur dacă ar trebui să aveţi un sarut pentru ochii dvs. de vrăjitor violeti sau o bataie! A dvs., servieta)

Nu sunt sigura daca ar trebui sa te iubesc sau sa te urasc pentru aceasta zi. Este ziua indragostitilor, tu ai creat-o, i-ai dat un sens, si totusi, nu esti aici.
Orice as fi, un om, o pasare, un animal, chiar si o bucata de plastic, tot de tine as fi indragostita si tot pe tine te-as uri pentru atingerea pe care mi-ai oferit-o o singura data, in trecere, fara sa observi, dar pe care ai lasat-o acolo ca pe un semn, un tatuaj strans lipit de piele. Ca pe o marca, o amprenta, un loc unde nu mai poate incapea nimic altceva pentru ca nimic altceva nu s-ar potrivi. Este un loc pentru o singura persoana, prima care a lasat o urma, singura care s-a potrivit si cea care nu s-a mai intors.

Sfidarea

Trupul mi se furiseaza, cauta lucruri...lucruri pe care eu nu i le permit. Cauta sa evadeze, sa incerce lucruri noi, sa fuga de ceva care-l tine parca prins de pamant cu o greutate prinsa de picior. Nu l-am oprit niciodata, nu l-am legat si nu l-am fortat sa se supuna ratiunii mele, dar este adevarat ca nu i-am implinit unele dintre cele mai grele dorinte, dorinte ce se adancesc in constiinta sa ca pozele pe foile albe in camera obscura, rosie a sangelui. Se impregneaza dureros in fiinta-i slaba, lasand cicatrici pe glezna imaginara a piciorului legat de ghiulea.
Mainile ii sunt legate la spate, sta drept si ascultator pe scaunul alb, ca un copil ce stie ca in aceste momente de maxima suspiciune a profesorului, de investigatie intensa a "crimei", trebuie sa stea linistit si sa taca. Nu ar vrea sa riste sa fie pedepsit. Nu ca i-as face ceva vreodata. Imi este teama ca i-as putea lasa traume in amintiri sau leziuni pe creierul moale si fragil.
Nu vreau sa isi uite dorintele. Inca mai caut sa i le implinesc. Dar uneori si eu sunt parca oprita de ceva, ca si cum as fi inchisa undeva si nu as putea sa gasesc calea sa ies. Desi este chiar in fata ochilor mei, jos, in coltul din stanga, daca ma aplec in fata usii minuscule a lui Alice si inghit cuminte bucata de turta dulce ce ma va cobori pana acolo. Este vina mea ca nu imi place sa ma supun, sa ma cobor. Solutia e atat de usoara.
Iar de partea cealalta e trupul. Sfidandu-ma. Dispretuindu-ma, razandu-mi in nas. Inca fugind totusi, caci ii e teama de mine ca de un parinte prea sever. Nu stie ca il iubesc si nu i-as face niciun rau niciodata.

Rosu pe alb

Pare-mi-se ca acum, in miez de iarna, cand albul inghetat se instaleaza peste tot, chiar si buzele ni le decoloreaza in umbra lui, stergand pata de culoare ce ne-nviora fetele atat de palide.
Si totusi, un rosu-aprins pare sa-i compenseze lipsa erupand curios din locuri pe care nici nu le banuiam pe corpul strain, facandu-si loc in chipul violent al sangelui care strapunge taios pielea in cautarea insistent-a aerului cald, a trupului curat de orice pata, aproape chiar a ideii de durere, inconstient dorita de simturile adormite. Hibernand in corpul rece, prea alb si amortit in nemiscarea sa, un sunet bate tare-n cosul pieptului,  bazaind in gol intre urechile inghetate si tipand in gatul ragusit, dorind sa se faca auzit. Un sunet mic, aproape surd, dar atat de puternic resimtit in pulsatiile de la incheietura incat o spaima rece de intentiile unei inimi inchise intre patru pereti nu poate fi ignorata.

O vanataie neagra pe pulpe, nervii electrizand valuri groase de spuma si sange sub pielea stravezie ca o frunza careia ii poti vedea ramificatiile violete; o taietura prelunga pe degetul cu suprafata zimtata crapata parca intr-un cutremur ciudat al mainii; un cos spargandu-se intr-un colt de tampla, curgand firisoare rosii ca dintr-un raulet de munte ce-si are izvorul in locul indesit de ierburi negre, patate de vopsea. Si-atunci din ochii rosii de frig si teama nu vor mai curge poate lacrimi sarate, ci sange dulce din crapaturile laterale ale pleoapelor, inflorind dintr-un bob negru de lichid si desfacandu-se-n linii rosii pe obrazul murdarit de crima unei inimi ce nu a putut sa mai suporte inchisoarea acestei ierni fara de culoare.

Second photo day - The fruit inside

"În livezile din mine
Fructele au dat în copt
Pe cadranul dimineţii
Ceasul bate ora opt.

Numai drumurile aleargă
Fără de popas,
Căci din tot ce-a fost mirific
Numai ele -au mai rămas."

A. S.

Dintre nori

"Dincolo de multul acestei clipe
auzi respiratia plina a vietii
in sensuri."
A. Weimer


O clipa daca te opresti in loc, poti auzi zapezile cazand tacute din nori si asezandu-se atat de incet pe cladirile orasului incat nici nu le poti observa. In fiecare zi mai cad bucati din nori, aici jos, dar sunt atat de reci incat am inghetat toata. Oamenii le murdaresc cu urme din pasii lor grei, pamantul cu negrul adancului sau, iar copacii le zgarie cu ramuri cazute. Doar o clipa dureaza forma lor pura, imaculata, asa cum a fost suflata dintre nori, o clipa inainte de a se aseza intr-o palma poate si de a se topi. Caci ce e acolo, sus, nu dureaza mai mult de o secunda aici, jos.
Atat de putin, neobservabil.
Si totusi, daca as fi acolo, atunci...

O clipa daca ma opresc din goana mea si stau pe loc, o clipa atunci cand ies din casa sau de la metrou, o clipa din galagia de pretutindeni care ti-a umplut urechile de-un bazait care bate-n gol, o clipa daca te opresti in mijlocul zapezii, afara, singur doar tu si mult alb, poti sa auzi tacerea in chipul ei cel mai placut, asa cum numai iarna o poti auzi. Izolata de oameni, de copaci si de viata, pari ca ai urechile infundate cu vata groasa si ca orice sunet a disparut. Esti doar tu, propria respiratie si norii cazand in jurul tau.
Ca si cum ai visa.
Ca si cum, cu atatea gramezi din ce-a curs din nori, cu atatea gramezi de omat, cum le numim aici, jos, gasesti o lume diferita, chiar si pentru cateva saptamani, o lume simpla si curata, mai aproape de cer. O lume creata din ceva ce noi nu putem intelege, caci totul pare sa se schimbe in aceste cateva zile. Lucrurile se opresc in loc si, daca stai sa te gandesti, este chiar placut. 
Asta se simte in aerul de pretutindeni, asa te simt mai aproape, caci numai in bucati celeste te pot regasi, langa mine, bucati ce cad in acelasi timp, poate, si pe obrajii tai rosii de frig, si goi de sarutari. 
Ne-nvaluie o patura de nea, si nu mai este nimic dincolo de ea.
Decat o frantura de perfect si una de vis coborat in realitate.
Dintre nori...

Prisonnière de mon corps

 “Ne imbracam in fiecare zi in corpul nostru, ca intr-un limbaj deprins de prea multa vreme..."

Ne ridicam ametiti din pat dimineata, ne impiedicam catre usa si, cu pielea mototolita ca o coala de hartie cu urme ale cutelor sub care a stat intepenita. Ii reglam temperatura optima, il curatam de depunerile urate dintre ochi, dintre degete si de sub unghii si o pregatim intr-un fel de ritual ciudat pentru zi, dupa ce a stat nemiscat, aproape ca si mort, o noapte intreaga, cat n-am avut nevoie de el, ci doar de gandurile noastre care au levitat libere, poate prea libere in timpul somnului, desprinse de acest trup pamantean.

"Corpul e un soi de infinit strict delimitat, palpabil." Singurul pe care il cunosc si singurul prin care ma regasesc in aceasta lume mare si haotica in care m-as pierde atat de usor fara o ancora solida, de incredere. Tăririle mele, mereu în exces, necontrolatele acorduri ale inimii, obedienţa mea este în faţa corpului acesta pe care îl întâlnesc atât de des: în oglinzile credincioase, în privirile celorlalţi, în literele pe care le aşternem grăbiţi, în vibraţia iubirilor imposibile...Cel prin care ma identific, cel prin care sunt cunoscuta, cel prin care exist, cel care ma cunoaste. Increderea si loialitatea mea nemarginita e a lui, la fel si o sinceritate deplina a intimitatii mele ca fiinta, a gandurilor si a sentimentelor mele. Nu pot sa-mi reprim nimic fata de acesta, iar el nu se poate abtine sa-mi reprime visele si dorintele pe cealalta parte. Intreaga-mi viata e legata de acesta, mai strans decat de orice altceva de pe acest pamant – un trup din piele, sange si oase care moare pe zi ce trece tot mai mult. Si totusi uneori nu mai stiu deloc – unde se sfarseste corpul meu si unde incepe neantul? Unde se termina lucrul material si unde traiesc eu, dar mai ales unde traiesc ceilalti? Caci e evident – nu in acelasi trup cu mine. Caci aici numai eu sunt, asa cum ma cunosc de ani de zile si cum ma voi cunoaste pana cand voi disparea sau pana cand voi incepe sa uit, prizoniera intr-un corp muritor.

Si totusi, acest trup este propriul meu bilet intr-o lume pe care altfel nu mi-ar fi dat s-o cunosc. Mai scurt de atat nu mi-ar putea fi timpul, dar de norocul pe care-l am, care mi-a fost dat nu sunt poate constienta.

Si totusi, asa cum il vad eu, e doar coşmarul cotidian al trăirii, din care ma voi trezi, o dată şi o dată, murind...

Inspirat din "Tratat despre corp" de Iulian Bolda

Obsesie

"Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor."

Uneori ma intreb daca obsesiile sunt cele care ma distrug pe mine, incetul cu incetul, daca ele sunt cele care ma seaca de viata asa cum insectele sug toata viata din flori. Sa te consumi incet pentru un ideal, pentru ceva ce nu exista decat in mintea ta, sa il pui ca etalon si sa crezi in el cu o fixatie obsesionala, constient fiind ca poate nu il vei indeplini vreodata, este nesanatos, dar si incredibil de dureros pentru tine, ca om, care tinzi mereu spre mai mult, spre a-ti indeplini la un moment dat dorintele si visele, spre o perioada fericita cand te vei simti complet, implinit sufletesc, fara sa-ti mai doresti nimic altceva.

Absolut nimic.

Obsesiile se formeaza in timp, dintr-un nimic, dintr-un lucru pe care l-ai zarit o data si care nu te-a impresionat in mod deosebit, dar cumva ti-a ramas in minte pentru a rasari deodata intr-o clipa de liniste si a-i servi mintii drept material pentru a fabula. Ai constiinta ca exista, dar nu il mai poti gasi, sau nu mai poti gasi forta in tine pentru a te apropia de el. Atunci incepi sa te chinui, sa te framanti si sa-ti imaginezi. Incepi sa ai nevoie de acea imagine ca de un drog, desi nu-ti poti expica cum este posibil asa ceva, cum de mintea-ti accepta asemenea decadere injositoare.

Dar obsesiile sunt multe si suficiente pentru toti. Daca ne-am rusina de ele am ajunge sa innebunim, caci sa le ascundem ne e imposibil. Sunt parte din ceea ce suntem, din fiecare zi a noastra si din fiecare gand, orice am spune se leaga intr-un fel sau altul de lucrul adorat cu atata putere. Pana in ziua cand dispar brusc si uitam intr-o clipa motivul pentru care sufeream si tanjeam chinuitor, in pragul disperarii. Este ziua in care ajungem sa ne apropiem de prima imagine, cea care ne-a lasat acea amprenta adanca si dureros impregnata in suflet ca un tatuaj fixat cu ace si sange inchegat. Este ziua in care cadem brusc din visare si ne putem intoarce la normal, cel putin pana la urmatoarea obsesie.

Dar in acele cateva clipe de luciditate ne intrebam mereu - oare merita? - atata chin, atata dedicatie trup si suflet unei obsesii? Nu se poate spune. Stim doar ca atunci cand o traim, credem ca noi nu o meritam indeajuns pentru a o vedea indeplinita.

Cârcelul

Un pas usor pe strada cu suprafata dura, membre fluide care curg si se ridica la fiecare miscare, despartindu-se lejer de sol. Talpi moi incaltate, talpi ce, ridicate pentru o secunda in aer, se desprind de orice legatura pentru a-si trage rasuflarea umeda si a se intoarce in pantoful alb, la loc pe pamant. Un drum parcurs ca un zbor usor, un zbor legat de gravitatia inevitabila, in jos.
Si, intr-o clipa de visare, cand gamba subtire se ridica pentru inaintare a mia oara, intr-o repetitie ajunsa reflex - brusc, caderea.
Junghiul ascutit ce porneste din mijlocul talpii ca un carlig gros ce te trage in jos, tot mai adanc lipit de pamantul dur, strangandu-se tot mai tare intr-un ghem de durere in incercarea de a-l ridica doar pentru o clipa, in palma speriata ce porneste a-l apasa incet, pentru a-i usura durerea. Schiopatatul pe un singur picior, intregul corp chircit in jurul unui singur punct din membrul stang, care pare sa se stranga inauntru, tot mai sus pe gamba, spre genunchiul rotund, intepenind, rand pe rand, oasele slabe. Incremenita pe o fasie de drum, o fata cu piciorul ridicat ca intr-un pas curios de dans modern priveste fix inainte, cu degetele apasate de talpa indoita, in asteptare. Asteptand ca durerea, astfel oprita in trupul teapan, inselata de tacerea rece a oaselor, sa coboare incet din picior, la loc in pamantul dur, care incercase din nou, fara succes, de-o fiinta vie sa se prinda, in ascensiunea sa disperata catre cer.

Mi-e rau

Mi-e rau. M-am imbolnavit de mizerie. Si este nevindecabila.
Cel putin acum, cu toata zapada asta, albul imaculat mai sterge din ea, dar parca e prea stralucitor, prea exagerat, prea chici.
Mi-e rau. In ce s-au transformat iernile noastre impotmolite in noroaie, in oameni care, priviti de sus, de creaturile stelare, par in hainele lor intunecate si groase pete murdare pe o panza proaspat spalata. Caci, desi ninge-n fiecare noapte, desi din nori curge mult alb si-o acopera, ea aceeasi ramane pe sub straturile de iluzie cereasca. Sa ne-inghita sub zapezi ar vrea poate cerul, sa ne-acopere de tot in imbratisarea-i rece de gheata, sa uite de noi si sa nu ne mai cheme chipurile inrosite de rautate de sub ele. Inghetate sa fie pe veci intr-o crusta rautacioasa, imortalizandu-le momentele cele mai urate, caci acelea sunt cele care au pangarit curatul minunat al iernii.
S-a stricat iarna asa cum un fruct mucegaieste in coaja-i inchisa la culoare inainte de vreme. Oamenii la fel. Totul se strica si moare intr-un sfarsit, chircit intr-un putin urat, adunandu-si mizeria intr-un colt de viata. 
Oare e contagios? In carantina am sa cad cu usile si ferestrele sigilate mortii.
Mi-e rau. As vrea sa dispar dintr-o lume ce-mi murdareste visele intr-un asemenea fel.
Mi-e rau - sunt bolnava. Am decis in paturi sa-mi inchid ochii, sa nu vad mizeria ce ma-nconjoara, caci de inima rea as muri pe data. Ma voi trezi cand norii o vor sterge, o vor lua cu ei departe ca pe un cosmar urat. Daca inca mai sper in asa ceva.