Din camera obscura

Din camera obscura, cu ochii arsi de soarele rosu al peretilor de praf, privesc lumea de afara printre gene, greu, si ma obisnuiesc cu lumina zilei dupa intuneric. Ca stransi de o mana invizibila, ochii mi se inchid si mi se redeschid, zbatandu-se in pleoapele fierbinti catre o gura de aer. Bolnavi si grei, imi aluneca sub pielea fina si degeaba incerc sa-i aduc inapoi, caci injectati sunt parca de o lumina ce e prea dura pentru ei. Ustura si tipa de teama in pupilele marite, caci sa priveasca cu bunatate nu pot acum, si-i doare, dar dupa lacrimi si sare uscata printre gene nu poate veni lumina si dulceata seninului. Le e frica, dar incearca. Si totusi, spaima de acul ce le-nteapa vederea ii doboara cu incetinitorul, tiuind in capul frematand de ganduri, intre urechi. Cand se opreste totul, vine ca o usurare, ca o liniste deplina, asternuta peste pleoapele cazute sub care se mai invart inca globuri orbite de lumina.