Ce ne spunem atunci cand nu ne vorbim II

Nu vreau sa iti spun nimic. Nu exista nimic ce ar putea spune mai mult decat am simtit, iar asta e tot ceea ce pot arata. Cuvintele nu-si au rostul, iar eu nu le-as putea articula oricum. Nu pot sa vorbesc, buzele-mi sunt intepenite, glasul mi-e mort in gatul uscat, nimic nu ma poate face sa le clintesc. Sunt incapatanata, stiu. Dar de data asta vina-mi e justificata. Nu pot sa ma misc atunci cand te vad pe tine.  Nu imi doresc decat sa te privesc, doar atat, iar tu sa privesti inapoi.
Nu-mi doresc decat sa intorci capul cand mergi pe drum, sa-mi simti ochii si sa te uiti la mine.
Doar sa stii ca exist.
Atata tot.
Iar eu sa stiu asta, ca m-ai vazut si ca stii cine sunt. Nu as vrea sa traiesc o viata in care tu sa nu ma fi cunoscut niciodata, iar eu sa rabd degeaba o asteptare crunta.

Sunt cuvinte goale si multe si fara rost. Dar daca nu le-as scrie, daca nu m-as elibera cumva de ele, simt ca mintea mea nu ar mai putea sa le suporte si ar incepe sa se fisure in disperarea ei. Nu vreau sa mor de gandurile mele.