Prisonnière de mon corps

 “Ne imbracam in fiecare zi in corpul nostru, ca intr-un limbaj deprins de prea multa vreme..."

Ne ridicam ametiti din pat dimineata, ne impiedicam catre usa si, cu pielea mototolita ca o coala de hartie cu urme ale cutelor sub care a stat intepenita. Ii reglam temperatura optima, il curatam de depunerile urate dintre ochi, dintre degete si de sub unghii si o pregatim intr-un fel de ritual ciudat pentru zi, dupa ce a stat nemiscat, aproape ca si mort, o noapte intreaga, cat n-am avut nevoie de el, ci doar de gandurile noastre care au levitat libere, poate prea libere in timpul somnului, desprinse de acest trup pamantean.

"Corpul e un soi de infinit strict delimitat, palpabil." Singurul pe care il cunosc si singurul prin care ma regasesc in aceasta lume mare si haotica in care m-as pierde atat de usor fara o ancora solida, de incredere. Tăririle mele, mereu în exces, necontrolatele acorduri ale inimii, obedienţa mea este în faţa corpului acesta pe care îl întâlnesc atât de des: în oglinzile credincioase, în privirile celorlalţi, în literele pe care le aşternem grăbiţi, în vibraţia iubirilor imposibile...Cel prin care ma identific, cel prin care sunt cunoscuta, cel prin care exist, cel care ma cunoaste. Increderea si loialitatea mea nemarginita e a lui, la fel si o sinceritate deplina a intimitatii mele ca fiinta, a gandurilor si a sentimentelor mele. Nu pot sa-mi reprim nimic fata de acesta, iar el nu se poate abtine sa-mi reprime visele si dorintele pe cealalta parte. Intreaga-mi viata e legata de acesta, mai strans decat de orice altceva de pe acest pamant – un trup din piele, sange si oase care moare pe zi ce trece tot mai mult. Si totusi uneori nu mai stiu deloc – unde se sfarseste corpul meu si unde incepe neantul? Unde se termina lucrul material si unde traiesc eu, dar mai ales unde traiesc ceilalti? Caci e evident – nu in acelasi trup cu mine. Caci aici numai eu sunt, asa cum ma cunosc de ani de zile si cum ma voi cunoaste pana cand voi disparea sau pana cand voi incepe sa uit, prizoniera intr-un corp muritor.

Si totusi, acest trup este propriul meu bilet intr-o lume pe care altfel nu mi-ar fi dat s-o cunosc. Mai scurt de atat nu mi-ar putea fi timpul, dar de norocul pe care-l am, care mi-a fost dat nu sunt poate constienta.

Si totusi, asa cum il vad eu, e doar coşmarul cotidian al trăirii, din care ma voi trezi, o dată şi o dată, murind...

Inspirat din "Tratat despre corp" de Iulian Bolda