Mi-e rau

Mi-e rau. M-am imbolnavit de mizerie. Si este nevindecabila.
Cel putin acum, cu toata zapada asta, albul imaculat mai sterge din ea, dar parca e prea stralucitor, prea exagerat, prea chici.
Mi-e rau. In ce s-au transformat iernile noastre impotmolite in noroaie, in oameni care, priviti de sus, de creaturile stelare, par in hainele lor intunecate si groase pete murdare pe o panza proaspat spalata. Caci, desi ninge-n fiecare noapte, desi din nori curge mult alb si-o acopera, ea aceeasi ramane pe sub straturile de iluzie cereasca. Sa ne-inghita sub zapezi ar vrea poate cerul, sa ne-acopere de tot in imbratisarea-i rece de gheata, sa uite de noi si sa nu ne mai cheme chipurile inrosite de rautate de sub ele. Inghetate sa fie pe veci intr-o crusta rautacioasa, imortalizandu-le momentele cele mai urate, caci acelea sunt cele care au pangarit curatul minunat al iernii.
S-a stricat iarna asa cum un fruct mucegaieste in coaja-i inchisa la culoare inainte de vreme. Oamenii la fel. Totul se strica si moare intr-un sfarsit, chircit intr-un putin urat, adunandu-si mizeria intr-un colt de viata. 
Oare e contagios? In carantina am sa cad cu usile si ferestrele sigilate mortii.
Mi-e rau. As vrea sa dispar dintr-o lume ce-mi murdareste visele intr-un asemenea fel.
Mi-e rau - sunt bolnava. Am decis in paturi sa-mi inchid ochii, sa nu vad mizeria ce ma-nconjoara, caci de inima rea as muri pe data. Ma voi trezi cand norii o vor sterge, o vor lua cu ei departe ca pe un cosmar urat. Daca inca mai sper in asa ceva.