Felii din noi

Nu suntem simetrici. Asta pentru ca nu suntem perfecti, si asta pentru ca suntem umani.
Suntem impartiti in sute de mici fragmente, ca cioburi lipite unele de altele formand unghiuri ciudate, nereusite.
Cand ma uit acolo, in oglinda, realizez ca am vazut dintotdeauna fata mea impartita in doua, ca doua felii dintr-un fruct, doua jumatati inegale care se completeaza una pe alta, intr-un mod curios. Nu mi s-a parut niciodata normal acest lucru, dar l-am luat ca pe o ciudatenie a mea, proprie, pe care am incercat sa o ascund cu rusine, sperand ca nu va fi observata si de alti ochi. Mie, personal, mi-a placut mereu mai mult jumatatea stanga, caci pielea mi se ridica in mod diferit intr-un suras, rasarind aproape vesela pe chipul strain ce se transforma pe zi ce trecea, pe cand cea dreapta parea trista, cazuta sub ochiul mult prea serios culcat pe obraz, sub spranceana. Mereu intorceam capul in profil spre stanga atunci cand faceam vreo poza sau cand se uita cineva prea iscoditor spre chipul ce ma trada. As fi vrut sa cred ca acea parte din mine ma reprezenta cel mai bine, iar cealalta va deveni o latura ignorata cu timpul sub bretonul des, cazut peste ochiul cascandu-si pupila neagra intr-o prapastie grava. Dar amandoua imi erau la fel de straine, la fel de necunoscute si la fel de nesigure pe chipul omenesc ce mi-a fost ales, portretizandu-ma fiecare cum stia mai bine, fara sa reuseasca in totalitate niciuna, chiar si impartite in doua, a contura precis fiinta-mi adevarata de sub ele.

Am sperat dintotdeauna ca o sa pot gasi un echilibru, dar mai ales am sperat ca o sa pot lasa in urma acea jumatate dreapta care ma intrista subit la simpla privire in sticla dura. Am tremurat in fata cautaturii ciudate a acelui ochi, ironice, ce parea sa imi pufneasca a esec de fiecare data cand incercam sa ma ridic. Dar se parea ca nici corpu-mi pamantean ales, ce prieten trebuia sa-mi fie, nu a gasit de cuviinta sa ma lase sa o fac. Caci cazuta sunt inca, si singura incerc sa imi gasesc calea inapoi, luptandu-ma cu mastile straine ce mi se aseaza peste sufletu-mi usor.

Re edit: Si pana nu voi gasi o solutie, nu voi mai face niciun pas in urma, sau batut pe loc, caci simt ca aici asta fac - bat in retragere si-mi gasesc justificari, portite de salvare pentru propriile-mi greseli. Greseli izvorate de altfel din simplul refuz de a indrazni sa existe.