Gone with the wind

O ridică în braţe şi începu să urce scările. Cu capul strivit de umărul lui,
Scarlett îi auzea bătăile puternice ale inimii. Rhett o strângea prea tare şi
Scarlett începu să plângă înăbuşit. Suia scările pe întuneric şi ea era înnebu-
nită de spaimă. Un necunoscut o ţinea în braţe, un nebun. Se simţea
pierdută într-o întunecime mai deasă ca moartea. Moartea o luase şi o
ducea, o strângea în braţe şi o făcea să sufere. Ţipă aproape înăbuşită şi el
se opri brusc pe palier. Apoi, desfăcându-şi strânsoarea, se aplecă peste
Scarlett şi o sărută cu atâta patimă, cu atâta uitare, încât pentru ea totul
dispăru deodată, şi nu mai rămase nimic în afară de întunericul care o
învăluia din ce în ce mai mult şi de buzele lui. Rhett tremura ca şi cum l-ar fi
scuturat un vânt puternic. Buzele lui părăsiră gura lui Scarlett şi începură să
rătăcească pe pielea ei dulce, acolo unde rochia i se desfăcuse. Murmura
lucruri pe care ea nu le înţelegea. Buzele lui trezeau în ea senzaţii pe care
nu le simţise niciodată. Ea era întunericul, şi Rhett era tot întunericul, şi nu
existau decât întunericul şi buzele lui pe trupul ei. Încercă să spună ceva,
dar buzele lui îi acoperiră din nou gura. Deodată o străbătu un fior sălbatic,
cum nu mai cunoscuse niciodată. Bucurie, teamă, nebunie? Se lăsa în voia
braţelor prea puternice pentru ea. Se lăsă pradă gurii lui lacome, se lăsă
târâtă de un destin prea năvalnic. Era prima dată în viaţa ei când întâlnea un
lucru mai tare ca ea, cineva cu care nu se putea juca, cineva care o domina
şi o îmblânzea. Îi încolăci gâtul cu braţele. Buzele ei tresăriră sub ale lui. Îşi
urmară înainte drumul prin întuneric, în întunericul dulce care îi ridica într-un
vârtej şi îi ducea cu sine.

Pe aripile vantului

Atunci, Rhett îi prinse mijlocul şi umerii cu braţele. Simţi lipiţi de trupul

ei muşchii tari ai pulpelor lui, iar de piept nasturii hainei lui. Un val cald o

ridică, cu toată mirarea şi spaima ei, şi îi goni din minte noţiunea timpului, a

spaţiului şi a împrejurărilor. Se simţi tot atât de moale ca o păpuşă de cârpă.

Îi era cald, puterile o părăseau, era fără apărare, şi era aşa de bine să te laşi

în voia braţelor lui.

— Nu vrei să-ţi schimbi părerea despre cele ce am spus luna trecută?

Nimic nu dă sau nu adaugă mai mult farmec lucrurilor decât primejdia ori

moartea. Fii patrioată, Scarlett. Gândeşte-te că vei trimite la moarte un

soldat cu amintiri frumoase.

Acum o săruta, şi mustaţa lui îi gâdila gura. O săruta încet cu buzele lui

calde, care îşi vedeau de treabă în tihnă, ca şi cum toată noaptea ar fi fost a

lor. Charles n-o sărutase niciodată aşa. Niciodată sărutările băieţilor Tarleton

sau Calvert n-o făcuseră să tremure în felul ăsta. Îi îndoi trupul şi buzele lui

începură să rătăcească pe gât şi coborâră până la locul unde o camee îi

închidea corsajul.

— Iubita, iubita mea, murmura el.

                                                   ...

Mai înainte ca ea să-şi poată rechema gândurile înapoi, braţele lui o

cuprinseră la fel de sigur şi de puternic cum o făcuseră atunci, cu mult timp

în urmă, pe drumul întunecos spre Tara. Ea-şi simţi din nou toată

slăbiciunea, copleşită de consimţirea întregii ei fiinţe şi de valul de căldură

ce se ridica într-însa, istovind-o. Iar faţa senină a lui Ashley Wilkes se tulbură

şi pieri în întuneric. Rhett îi plecă îndărăt capul peste braţul său şi o sărută,

la început încetişor, apoi cu o grăbită gradare a intensităţii, care o făcu să se

agaţe de el ca de singurul lucru stabil într-o lume ameţitoare şi instabilă.

Gura lui stăruitoare îi desfăcea buzele tremurânde, transmiţând un fior

sălbatic nervilor ei, trezindu-i senzaţii de care ea nu ştiuse până atunci că le

poate avea. Şi mai înainte ca ameţeala s-o prindă în vârtejul ei, îşi dădu

seama că răspunde la sărutări.

— Lasă-mă... te rog, sunt sfârşită, şopti ea încercând să-şi întoarcă

puţin capul.

Rhett îi apăsă cu putere capul de urmărul lui, iar ea prinse, în vârtejul

ameţelii ei, o imagine fulgerătoare a chipului său. Ochii lui erau măriţi,

sclipind ciudat, iar tremurul braţelor lui o înfricoşa.

—Aşa vreau, să fii sfârşită. Am să te fac să te simţi sfârşită. Ai aşteptat

asta ani de zile. Nici unul dintre nenorociţii pe care i-ai cunoscut înainte nu 
te-a sărutat aşa. Nu-i adevărat? Scumpul tău Chales, ori Frank sau prostul

de Ashley...

— Te rog...

— Am spus prostul de Ashley. Oameni distinşi cu toţii – ce ştiu ei despre

femei? Ce ştiu ei despre tine? Eu însă te cunosc.

Gura lui i-o acoperea din nou pe-a ei, iar ea se supunea fără luptă, prea

slabă, spre a-şi mai întoarce măcar capul, lipsită fiind chiar de dorinţa s-o

facă, tulburată de bătăile inimii şi învăluită de teamă, în faţa puterii lui şi a

slăbiciunii ei. Ce avea de gând să facă din ea? O să leşine dacă nu-i dădea

drumul. De s-ar opri odată – de nus-ar mai opri deloc.

— Spune "da"! şi gura lui întârzia deasupra buzelor ei, iar ochii îi erau

atât de aproape încât păreau că umplu lumea. Spune "da", afurisito, sau...

Scarlett şopti "da" fără să se gândească. Era ca şi cum el i-ar fi impus

acest cuvânt şi ea l-ar fi rostit fără voie.

Cap. 8 - El

- Sunteti bine?
Ochii lui o priveau cu grija, dar Ro. observa intunericul si durerea ce i se citeau in miezul lor de ciocolata.
-Da...
Isi auzi propria voce sunand mai mult ca un murmur.
-Da, zise Ro. mai tare. Poti sa-mi dai drumul, multumesc.
El isi cobori ochii pe mainile lui cu uimire, ca si cum abia isi dadea seama ca ceva i le retinuse acolo mai mult decat ar fi trebuit. Si le ridica. Isi dadu jos jacheta neagra de piele si ii inveli umerii reci. Pisica scoase un mieunat furios si se agata de parul ei, facandu-se comoda. Ro. inca il privea cu ochii mari, goi, surprinsi, ca si cum ar fi privit o fantoma. Buzele ii era intredeschise intr-o mirare muta.
                                           ...    
Nici nu-si daduse seama cand ajunsese in apartamentul lui, condusa pe aleile presarate cu zapada de un brat cald, protector pe dupa umeri. Ro. ofta in fata cestii de ciocolata calda pe care i-o asezase el in fata. In camera lui era frig, dar nu mai frig decat afara, iar cenusiul predomina in fiecare coltisor al acestei incaperi. Senzatia de raceala o cuprinse iar, si Ro. isi stranse mai bine jacheta pe umeri.
- Poti sa stai aici peste noapte pana iti revii, daca doresti, zise James din picioare de unde o privea, stand langa scaunul ei.
Ea isi ridica privirea catre el. Ochii lui pareau si mai negri in intunericul camerei, dar ea gasi in ei toata caldura de care avea nevoie. De ce facea asta?
- Frig..., fu tot ce ingaima ea printre buze.
Avea o voce sparta, inceata, exact cea a unui om care nu a mai vorbit de mult timp. 
-Oh,da! Scuza-ma!
James se grabi catre dulapul din colt de unde scoase o patura groasa, neagra. Totul era negru in camera asta? Privindu-l asezat pe vine langa usa, Ro. ii privi conformatia solida, placuta privirii. Avea umerii lati si parul negru, ravasit, mainile mari si puternice...Ochii negri, dureros de intunecati. Era un barbat de care i-ar fi fost frica in mod obisnuit. Nu parea nici el prea obisnuit sa vorbeasca, era un strain care o culesese din gara ca pe o catelusa inghetata pe care o servise cu ceva cald si o invelise. Iar ea nu fusese in stare sa spuna cateva vorbe.
El o lua in brate, asezand-o usor pe pat si invelind-o. Se opri putin deasupra ei, moment in care ea avu o tresarire de recunoastere. Cunostea senzatia de a fi purtata pe brate pana la pat, de a privi un cap de barbat aplecat deasupra ei cu privirea calda umplanu-i-o pe a ei...Ea inchise ochii si isi desfacu usor buzele asteptand. Isi simtea pulsul batandu-i nebuneste in gat si respiratia oprindu-li-se amandoura, lasand un spatiu vid intre ei doi, ca intre doi magneti care se atrag. Nu mai era nici aer, nici lumina, nici forma, nici culoare. Era doar parfum. Un parfum puternic, masculin. Dar nu se intampla nimic. El se ridica si se indeparta de langa pat. Auzi un scartatit care ii contura in minte imaginea lui pe un scaun. Poate chiar acel scaun incalzit de trupul ei cu cateva secunde mai devreme. Ro. isi pastra ochii inchisi si fu curand cuprinsa de o ameteala placuta, linistitoare.




 

Love Story

http://www.youtube.com/watch?v=5A1KZKksGKE

P.S: Ascultati melodia la un sonor cat mai mare ;)...Efectul e cu atat mai placut.
Pe mine, cel putin, ma emotioneaza de fiecare data fiecare cuvant, fiecare tonalitate, fiecare imagine...

Where do I begin
To tell the story of how great a love can be
The sweet love story that is older than the sea
The simple truth about the love she brings to me
Where do I start

With her first hello
She gave new meaning to this empty world of mine
There’d never be another love, another time
She came into my life and made the living fine
She fills my heart

She fills my heart with very special things
With angels’ songs , with wild imaginings
She fills my soul with so much love
That anywhere I go I’m never lonely

With her around, who could be lonely
I reach for her hand-it’s always there

How long does it last
Can love be measured by the hours in a day
I have no answers now but this much I can say
I know I’ll need her till the stars all burn away
And she’ll be there

How long does it last
Can love be measured by the hours in a day
I have no answers now but this much I can say
I know I’ll need her tïll the stars all burn away
And she’ll be there.

Nu mai am nevoie de mine

Dupa ce devora cele trei prajituri imense cu frisca si sampanie, scormoni prin punga dupa o ciocolata pe care o vazuse zilele trecute acolo. Sticle de suc, bomboane cu jeleu, guma de mestecat...ah - uite-o : o cutie rosie de ciocolata cu lapte dulce. O infasca si, rupandu-i grabita ambalajul, rupse doua cuburi negre si iesi ca o furtuna din camera. Prietena ei o privi uimita de pe pat cand ea o intreba unde ii este "patura cinematografica" (o patura albastra si pufoasa pe care o folosea cand se uita la filmele ei siropoase de amor, plictisitoare si gretoase - ca si prajiturile de mai devreme, de altfel). Atunci isi dadu seama ca o vazuse cu ciocolata in mana. Pana sa gaseasca o scuza mincionoasa prin care sa se justifice (iar), fata zise cu un oftat:
- Iti bati joc de tine, A.
- Mda. Poate ca nu mai am nevoie de mine, draga, la asta nu te-ai gandit?
Cu o privire sarcastica iesi din camera si deschise usa de la debara, sprijinindu-si ciocolata de manerul argintiu. Se rupse si cazu pe jos, strivita de usa. O balta mica, ciocolatie se imprastiase pe covorul roz - gretos de roz. Parca semana cu o prajitura. Ma rog. A. ridica din umeri, lasa ciocolata acolo si, cu patura in mana, intra in camera si porni serialul cu vampiri. Trecuse vremea filmelor siropoase si plicticoase de amor. Sa intre in scena "patura vampireasca".

Se simtea rea. Se simtea malefica, perversa. Ce o facuse sa se simta asa? Cum reusise o minte atat de slaba si ciudata ca a lui sa o controleze pe a ei, sa ii innebuneasca gandurile, sa ii bantuie amintirile si sa-i influenteze judecata? Sa o faca sa manance ciocolata pana ii vine sa vomita si sa scoata iar patura aia roasa de vreme din dulap pentru trei ore zgomotoase de film? Sa o faca sa asculte muzica la maxim si sa porneasca radioul dimineata devreme numai ca sa nu auda acea voce din capul ei care striga un singur cuvant - numele lui.

Ii venea sa danseze, sa cante, sa sara prin pat si sa mazgaleasca foaia alba de hartie cu mii de dungi negre, zimtate, desfacute in toate directiile. Ii venea sa priveasca un loc fix pe perete in toiul noptii, sa-si forteze pleoapele grele sa ramana deschise, sa nu alunece in somnul crud ce-i aducea amintirea lui. Cand reusea intr-un sfarsit sa adoarma, isi spunea ca nu o sa se mai trezeasca a doua zi, ca nu mai are de ce, ca nu mai are un motiv pentru a deschide ochii si a intampina razele luminoase ale diminetii. Razele acelea nu zambeau pentru ea. Pentru oricine altcineva, dar nu pentru ea.

November is over

"You will go home, turn on your TV and watch the news. Get bored. You will turn on your computer and think about your project, check your email, get bored...And then...you'll think of me."

Cap. 7 - Ea

Suieratul trenului i se inregistra vag in memorie, undeva in neant, trezind-o din somn. Ajunsese la destinatie. Ma rog, daca asa puteai numi un loc ales la intamplare pe harta si un bilet cumparat tot la intamplare din gara, cu doar un rucsac vechi drept bagaj si o pisica jigarita pe post de insotitor.
Drumul durase mult, dupa cum isi putea da seama - trecusera cateva zile de cand dormea in spate, printre bagaje grele, mirosind a piele noua sau a vechitura, ca in casele de la tara locuite numai de batrani foarte inaintati in varsta, tarsaindu-se cu greu prin camerele pline de mucegai. Pisica o zgariase pe fata, incercand s-o trezeasca de nenumarate ori, iar rucsacul ce nu mai era intr-o situatie prea buna dupa atatia ani de cand ii putrezise in debara, ii alunecase incontinuu din compartimentul special de deasupra crestetutului ei brun. Mormaise, dar se incapatanase sa tina ochii inchisi, sa doarma, sa viseze, sa-si lase mintea sa-i filtreze iar si iar intamplarile de pana acum si care vor urma. Pentru ca habar nu avea ce avea sa faca. Se lasase in voia destinului. Atat si nimic mai mult. Macar acum, spera ca viata sa poata alege ceva mai rasarit pentru ea decat o facuse ea insasi ultima oara. De ce sa mai lupte impotriva sortii? Sa faca ce trebuie si gata! Oricum, nu mai era in stare sa lupte.

Nu inca. Pasii ii coborasera sovaitori de pe treptele trenului, dar starea ei de ameteala inca mai avea efecte asupra sa. Cand observa cat mai e pana jos isi aminti ca niciodata nu fusese in stare sa sara singura cu bagajul de la inaltimea aceasta. Privea inmarmurita in jos, nestiind ce sa faca. Trenul incepuse sa suiere din nou, pregatindu-se sa plece din gara. Nu mai era nimeni in spatele ei, asa ca era multumita ca nu avea sa deranjeze pe nimeni. Privea fix la sinele trenului de sub ea, tremurand. Incepuse ninsoarea, iar ea era imbracata mult prea subtire pentru a se simti comod. Isi facea singura rau. Stia. Cobori piciorul rece, dezgolit si isi stranse ochii , muscandu-si buzele de spaima si tinandu-se cu o mana de clanta usii ce incepuse sa se clatine. Avea sa cada, sa alunece, o doamne!...Si brusc, o prinsera doua maini puternice, ferm de mijloc, tocmai in clipa in care isi pierdu echilibrul. Deschise ochii sovaritor, tresarind.
James o privi. Oh, cat arata de inocenta, de neajutorata! Buzele i se desfacusera in tremurul lor, inrosite din cauza ca si le muscase pana atunci. Parul negru ii flutura haotic pe fata inghetata, incredibil de alba, ce parea sa absoarba fulgii de nea ce cadeau din cer si sa i-o alcatuiasca iar si iar din particule  mici, stralucitoare. Purta o rochie alba si o jacheta veche, neagra destul de subtire. Mana ii tremura pe clanta, oasele mici proeminandu-se prin pielea crapata de frig. De pe umar i se ivi o mata speriata, si mai zgribulita decat ea, iar in cealalta mana tinea ceva ce ar fi putut fi un rucasac in cel mai bun mod. Privirea de pe fata ei era pierduta. Pierduta ca si el. Mainile sale ii simtira mijlocul subtire sub degete si pielea rece de sub rochie. O ridica cu atata usurinta de parca ar fi fost un fulg si o aseza pe caldaramul rece.

Simt , deci traiesc

Motivul pentru care am ales asta, motivul pentru care am ales sa iau decizia cea mai grea, sa fac ceea ce nu-mi este usor in mod obisnuit si as refuza tot in mod obisnuit sa fac ...este pentru ca am inteles ca viata trebuie traita. Trebuie traita, cat o mai avem, cat mai avem timp si posibilitatatea de a face alegeri. Aceste alegeri ne pot schimba viata intr-un mod infinit de placut. Ne pot oferi niste orizonturi la care nici n-am visat, dar pe care le-am ravnit dintotdeauna fara sa ne dam seama cat de mult. Ne dorim. Suntem oameni - normal ca ne dorim! Este ceva care ne defineste, ne face sa fim umani. Dorinta. De ce sa nu o facem sa devina realitate? Acum, cat mai putem. O sa vina un timp cand o sa ne dorim sa o facem si o sa fie prea tarziu. Poate maine nu o sa mai fim. Poate o sa traim inca 60 de ani sau inca 60 de zile, sau chiar minute. Trebuie sa profitam de timpul ramas, sa fim noi insine, sa facem ceea ce simtim, pentru ca faptele noastre sunt cele care ne definesc. Ele arata cine suntem cu adevarat. Si fiecare dintre noi are in el o dorinta de a dovedi ca poate ceva mai mult. Eu pot ceva mai mult. Sunt convinsa ca si tu, care citesti asta acum, poti mai mult. De ce sa nu ne facem viata mai frumoasa, alegand ceea ce ne dicteaza sufletul, si nu ratiunea? Bineinteles, in oarecare limite ;)
Mi-am imaginat de multe ori ca mi s-ar oferi dupa moarte sansa de a trai cateva ore in trupul unui om, dintre stele de unde imi traiesc viata de inger( poate al meu la varsta asta din nou, de ce nu?) ca as mai putea simti si judeca precum o fiinta umana. As fi  lipsita de inhibitii. As lasa balta toate timiditatile astea stupide si as face exact ceea ce imi imaginez ca as face, traindu-mi viata dupa modelul unui personaj de film. Pentru ca asa ar fi, cu siguranta, daca as putea sa traiesc prin ceea ce simt si nu prin ceea ce imi spune ratiunea sa fac.As fi o mica Alice din "Twilight", vesela si nebunatica, vajaind de colo colo, stiind ca, fiind un pic mai <speciala> decat ceilalti, poate face orice simte stiind ca nu are pentru ce sa fie judecata sau de ce sa fie prinsa. Suntem tineri, sa traim, ce naiba?...

"Trebuie sa profitam de momentele astea, E. M-am intors in orasul asta ca sa incep o viata cu tine. Nu trebuie sa uitam s-o traim."

Woman's heart

http://www.youtube.com/watch?v=fZUs5ltgqZI

Am vazut-o pe mama dansand cu o placere si o pasiune molipsitoare pe melodia asta. In momentul acela nu mi se parea nimic deosebit. Dar astazi...am pornit muzica la maxim si am inceput sa ma imbrac. Am simtit ritmul in sange, cuvintele rezonandu-mi in cap cu o forta inimaginabila. Imi dadea o senzatie deosebita, delicioasa, pe cand ma invarteam in fata oglinzii, dansand ca o nebuna si cantand din toata inima. Trupul parea sa se unduiasca neobisnuit de natural, ca si cum ii era cursa in sange muzica, ca si cum el m-ar fi controlat pe mine si nu eu pe el. Eram fericita. Radiam. Dar radiam prea tare. Pana si peretii vibrau, participand parca la invartirile mele nebunesti prin casa. Nici nu vreau sa imi imaginez ce gandeau vecinii.
Fiecare cuvant parea se vorbeasca despre mine, parea sa-mi aminteasca de el. In mintea mea se derulau amintirile, sufletul meu tresarind placut de dor. Nu as da nimic pentru amintirile pe care le am. Trecutul este cel mai tare lucru, cel pe care nimeni nu poate sa ti-l ia!
 As vrea sa ramana doar senzatia placuta, nu si ecoul unei dureri mute.

 Poate am sa ma intorc la poezii. Poate o sa te conturez iar si iar in mintea mea flamanda de iubire, de tine. Esti doar tu, iar si iar. Esti cel mai frumos lucru posibil pentru ca ai fost o parte din mine. Iar trupul meu isi cere jumatatea inapoi. Are nevoie de ea pentru a trai.
Dar asta nu inseamna ca ma mai gandesc la tine, la acel "tine" care are un nume...nu ma mai gandesc. Nu chiar.

"A woman's heart is filled with passion,
A woman's heart is filled with lust,
If you don't believe that these things happen,
Could be the biggest mistake that a man can make;

  ...
She wants to get near to you,
Don't turn her away,
She want's to get through to you,
She want's you to say

          ....

Give me your night
And I will show you my passion,
Give me your lust,
And I will drink you dry...."

Printr-un simplu parfum

Parfumul hainelor ei mi se impregnase in piele, influentand mirosul ei obisnuit de vanilie topita. Ma facea sa ma simt speciala, plina de incredere, ca si ea. Cineva m-a intrebat odata daca am un idol. Am raspuns ca nu. "Idol" mi se pare un cuvant prea exagerat. Dar daca ar exista vreo persoana pe care sa o admir, ea ar fi aceea. Este intruchiparea feminitatii, a bunei dispozitii si a vietii, toate intr-o singura persoana. Este placuta si energica, radiaza de fericire prin naturaletea ei si imprastie aceasta stare peste tot in jur. Nu as putea niciodata sa ma simt prost sau deznadajduita dupa cateva ore petrecute cu ea. Are efectul unui medicament sau al unui energizant asupra mea. Poate ca acesta este efectul unui prieten asupra ta. Rolul lui este de a-ti fi alaturi, de a te ajuta sa treci peste toate astea.
De fiecare data cand simt ca incep sa ma razgandesc in privinta balului acesta la care ma vad obligata sa merg, deschid dulapul si caut acolo, in spate, hainele imprumutate de la ea si le inspir mirosul dulceag de opium. O simt langa mine, prezenta ei conturandu-se prin tentele din ce in se mai slabe de parfum impregnate in tesatura fina. Orice urma de neincredere dispare si ma simt din nou in stare sa fac fata zilei de maine. Nu mai am voie sa ma razgandesc. In sfarsit am reusit sa fac o decizie corecta, dupa atata timp. Nu voi da cu piciorul la tot din cauza unei clipe de depresie. Nu exista deprimare in aceasta clipa. Exista doar fericire. Emotie si imaginea unei fericiri absolute, perfecte.

Stiu ca am impresia ca nu am voie sa fiu fericita din cauza deciziilor pe care le tot fac. Poate ca nu am. Poate ca faptul ca sunt atat de aiurita si pierd lucruri, ca ar putea fi asa usor sa aleg ceea ce simt, nu ceea ce pare mai simplu...nu este din vina mea. Of, ba este, pe cine incerc sa pacalesc? Nu am dreptul la fericire. Dar cine a spus ca am de gand sa respect regula asta? Poate ca nu vreau sa o mai respect. Poate o sa trec peste si o sa caut cheia intr-un simplu parfum. Cel putin deocamdata...

Un strop de culoare

Da!
Merg! Merg! Merg!
Merg la bal.
As putea s-o strig la infinit si tot nu m-as mai satura sa o fac. Sunt bucuroasa. Viata pare cu un pic mai colorata in aceasta zi. Fulgii de zapada par sa-mi rada la fereastra, iar vantul sa se zbata de fericire in forme haotice pe cer. Bine ca lucrurile din jurul meu sunt neinsufletite, caci altfel ar fi un haos total pe aici. Am trairi foarte intense, ce-i drept. Sufletul meu ar putea exploda in milioane de cioburi, daca i s-ar oferi ocazia. As vrea ca aceste cioburi sa nu fie ca cele ale oglinzii Craiesei din povestea lui Andersen. Nimeni nu ar trebui obligat sa-mi refaca inima. Nimeni nu ar trebui s-o faca din obligatie. In mod superficial probabil ar putea fixa niste cioburi pe-aici, pe colo, dar cele care lipsesc vor trebui fixate cu grija, cautate cu sufletul si nu cu mintea. Poate ca ar fi mai bine, totusi, sa nu-mi distrug sufletul prea curand. Cine stie ce s-ar intampla atunci? Din fericire, nu mi l-ai distrus ultima oara cand ai plecat. Altfel, nu as mai putea simti acum, nu as mai putea striga din toti porii cuvantul "fericire", ochii nu mi-ar mai zambi incantati, iar vocea nu mi-ar mai suna ca un clinchet de clopotei in aerul acesta rece de iarna. As fi stearsa si palida. As fi fada si cu urme violete pe sub ochi. Ca o persoana care nu mai traieste decat prin legile naturii, prin cele fizice, printr-o obligatie fata de viata. Cu toate astea ma vezi traind cu tot sufletul. Aici, acum, astfel. Nu ti-am facut pe plac. Nu ti-am oferit satisfactie. Poti sa pleci ofticat. Pentru ca nu ma mai interesezi.

Prietenii sunt cu adevarat indispensabili. Ma intreb ce ne-am face fara ei, fara familie, fara toate persoanele la care tinem si care se intereseaza de noi. Nu poti sa treci prin viata asta singur. E prea greu. Eu, cel putin, am nevoie de ajutor. Am nevoie de ei, de el, de voi. De tot ceea ce ma inconjoara. Am nevoie de tot ce ar putea sa-mi faca viata fericita, sa-i maia duca un strop de culoare.

Ciobul lipsa

Am gasit!
Poate ca raspunsul mi-a fost adus de fulgii de omat care se alearga innebuniti la geamul meu, dar este clar ca exista unul. Am zis ca o sa gasesc raspunsul in zapada. Ma rog, nu l-am gasit chiar "in zapada", ci intr-un telefon primit azi-dimineata. Poate ca pana la urma va merge si Cinderella la bal. Ca sa nu ii spun Cenusareasa. Suna prea de tot.
Zana cea buna a gasit o rochie, finally! Si spiridusii vor gasi maine si incaltari, deci treaba e ca si rezolvata. Mi-am promis acum doua zile ca daca nu voi reusi sa gasesc solutia pana vineri, nu mai are niciun sens. Balul e miercuri. As fi avut nevoie de timp, in caz ca zana cea buna a gresit masurile. Asa ca m-am trezit cu o mare fata posaca in dimineata asta, convinsa ca fulgii aceia de zapada care-mi bat la fereastra sunt doar vestitorii unui sfarsit. Dar apoi am primit o speranta in dar. Si mi-am permis sa visez. Macar un pic.
Deci exista o posibilitate ca eu sa merg intr-adevar acolo. Problema este daca si vreau sa o fac. Daca pot, mai ales acum, dupa tot ce s-a intamplat. Apoi am aprins radioul, intr-o mutenie totala, si un vers a plutit deodata prin aer, prin vocea melodioasa a unei negrese, probabil : "Oh, yes you are!". Oh, yes, I am going to the ball? Asta a vrut sa zica? Ma rog, totul este prea brusc pentru mine. O sa-mi mai permit cateva secunde sa traiesc clipe, poate chiar cateva ore. Apoi voi lua o decizie. Oricare ar fi aceea, cel putin stiu ca a existat acolo o zana buna care a incercat sa ma ajute si eu am refuzat-o...sau am acceptat-o.

Ninge...Ninge. A venit iarna. Intr-adevar, exista un raspuns in stelutele astea de gheata imprastiate in aer ca niste piese de puzzle. Il va descoperi cineva? Sau este oglinda fermecata a Craiesei, cea care nu poate fi alcatuita pentru ca piesa lipsa - ciobul cautat - este in sufletul meu?

Speechless

Si restul e tacere.

Sper ca pozele sunt suficiente pt. a exprima ce simt acum. Pt ca nu mai pot sa spun nimic altceva...Mi-e prea greu. Chiar si pentru asta.

Am spus...

 Mereu am impresia ca toti merg pe un drum necunoscut mie, ca si cum ei ar fi luat la un moment dat un tren pe care eu l-am pierdut, intarziind in gara. Poate ca ar trebui sa fiu mai punctuala...

Am spus ca urasc iarna. Nu este adevarat. Nu o urasc. Sau, cel putin, nu o uram. Acest anotimp obisnuia sa fie preferatul meu...hm...faceam liste de insusiri pe care le ador la iarna pe care le spuneam cu incantare in glas intregii lumi. Nu exista niciun anotimp care sa ma faca sa ma simt asa. Eram vie. Vie prin iarna, prin raceala ei, prin florile ei de gheata si rasuflarea in stelute de omat pe care mi-o imaginam rasarind in vazduh, dintre nori. Aparea noaptea ca o craiasa a zapezii si ne vrajea pe noi, copiii fericiti si incantati in jocul saniilor, strecurandu-ne cristale reci in ochi si sadindu-ne in suflet adorarea pentru ea, spiritul acela despre care se tot vorbeste ca fiind "spiritul Craciunului". Acum am impresia ca aceste cristale nu imi sadesc decat ceva deosebit de rece, uracios, neplcaut in mine. Sunt toate sentimentele pe care am incercat sa le ingrop in adancul sufletului meu si care ies la iveala iarna asta. Este numai vina acestei senzatii...de frig, de durere, de pustietate covarsitoare pe care o simt. Si este din cauza plecarii tale, a stergerii imaginii tale mult prea brusc din oglinda sufletului meu. Te-ai sters si ai plecat. E mult prea usor sa fugi. Este asa usor sa lasi totul balta, sa renunti si sa pleci. Uneori exista decizii care ne influenteaza viata intr-atat incat nu ne putem da seama pe moment. Daca nu sunt cele corecte vor ramane ca o amprenta negativa acolo, undeva. Faptul ca le luam pe fuga, in lipsa timpului sau din cauza unor imprejurari ciudate, nu inseamna ca trebuie sa le alegem pe cele mai usoare. Suntem lasi daca o facem. Ne e frica. Ne e frica de fericire. Eu fac o astfel de decizie acum, alegand sa nu merg acolo unde ar trebui sa o fac. Dar...imi este greu sa capat acum increderea care mi-a fost smulsa cu atata asprime. O sa las timpul sa treaca...acest vesnic pion neutru in vietile noastre care devine ba dusman, ba aliat...si o sa sper ca totul va trece. Usor...ca un fulg de zapada.

Intrebarea iernii

Urasc iarna asta. Ma face sa ma simt asa rece, asa pustie, ca si cum orice suflu cald a disparut din mine. Imi lipseste speranta, iar increderea s-a dezlipit ca un autocolant de mine, asa cum a fost fixata asta-vara. Toamna a fost un preludiu. Chinul abia acum incepe.
De ce imi fac asta? De ce nu pot sa fiu vesela si bine-dispusa in acest anotimp cum am fost si in celelalte? De ce simt ca frigul ma cuprinde cu o umezeala rece, neplacuta care ma face sa tremur de dezgust si sa caut caldura in incaperile inchise unde caloriferele incarca aerul cu ceva artificial. Cu ceva inchis. Ma face sa simt aversiune. Nu a fost intotdeauna asa. Uneori, plimbindu-ma pe strazile imbracate in zapada alba, batuta de pasi si roti de masini, cu norii suri fulguind linistit deasupra mea, chiar m-am simtit bine. Am simtit ceva familiar in aerul acela rece, incetosat de caldura trupului meu. Era "acasa" in iarna copilariei mele. Acum...nu mai stiu cand e "acasa" in aceasta iarna rece. E prea frig. Prea umed. Prea rece.
O intrebare pluteste in aer, scrisa parca in crengile uscate ale copacilor sau ale fulgilor usoare ce vor veni. Voi cauta raspunsul in zapada.
Il voi cauta pe geamurile ude, aburite.
Il voi cauta in cantul melodios de sarbatoare si in globurile colorate jucaus ale bradului de Craciun.

Senzualitate, numele tau este ciocolata

"Frig afara, inghet si cer de plumb. Anul de termina in note inghetate. Ciocolata, care parfumeaza casa cu buchetul sau suav, de mosc, imbunatateste starea de spirit. Mamele noastre inca mai fac ciocolata de casa, si acest ritual sa o valoare speciala acestei perioade. Ce placut este sa o degusti pe varful degetului! Gustul lasat pe bolta noastra palatina declanseaza un frison cald, de fericire."

Spuma sau bomboane pline de pacat - ce mai conteaza? In decembrie, ciocolata este regina balului.

„Placerea este singurul lucru de pe Pamant care merita o teorie.” Oscar Wilde

Ii simteam gustul dulce-amarui, moale si fierbinte alunecandu-mi pe buze in rauri negre, savuroase. Era incitant de placut sa ii ating usor, cu varful limbii, aroma calda de mosc, de fruct exotic cules de pe insulele fierbinti unde oamenii isi intind trupurile innegrite de raze de soare in valurile reci. Era ceva exotic, seducator in gustul ce-mi atingea in note tremuratoare simturile. Ii simteam siropul ciocolatiu in fiecare fibra a fiintei mele, cuprinzandu-mi trupul de pe straturile moi de piele pana in adancul cel mai intunecat.

De Mos Nicolae

Uneori Sf Google, cum ii zicea cnv :), ne mai poate smulge si un zambet cand suntem in pana de inspiratie, de veselie sau ...de o poezie.
Here's what I got:


Bunul, Mosul Nicolae
Lin soseste in odaie.
Si-n ghetutele curate
Incep iute sa se-arate:
Biscuiti, bomboane, bani,
Ciocolata, gologani.
Dar mosneagul nu mai stie:
Sunt reali sau jucarie?
Printre ghete asezati
Rad papucii mici, ciudati.
Ii explica papusica:
Sunt papucii lu’… pisica!

Cea mai dulce dintre poeziile scrise de copii. Un Mos Nicolae Fericit!

Simte-ma

Spune-mi totusi ca mai exist acolo undeva, in tine, si-mi vei da drumul candva. Spune-mi ca inca exist, ca n-am murit, ca sunt vie si traiesc prin tine, prin trupul tau.
Prin ochii tai mari si negri, atat de intunecati incat ma sperie, dar ma si incita in acelasi timp misterul si durerea profunda ascunsa in ei. Te doare ceva. Ce te doare, dragul meu? ...Spune-mi...Lasa-ti ochii sa sopteasca-ntr-o privire ce n-au putut sopti prin cuvinte. Uita-te la mine si vorbeste-mi din priviri...Uita-te-n apa dulce a lacului si vei putea vedea reflexia mea acolo : sunt in tine.
Prin parul tau negru, ravasit si moale. De-ti vei trece degetele lungi si puternice prin el ii vei putea simti moliciunea aceea placuta care-ti aminteste de mine. De vei trage putin de el vei geme de placere cu gandul la alte maini albe, mai slabe, care au facut-o inainte. Culca-ti capul pe perna si-mi vei simti parfumul cald acolo in urma lasata de crestetul tau negru. Ai parfum in par chiar de nu-l simti. Ai raze-n priviri chiar daca nu le poti simti puterea orbitoare ce se indreapta in ale mele cand ma privesti.
Prin buzele tale dulci si moi. Prin buze rosii, muscate pana la sange de durere si placere, printre gemete usoare si mangaieri domoale. Musca din piersica calda din fructiera aceea pe care stiu ca inca o mai ai pe masuta din sufragerie. Simti cum pielea parfumata a piersicii se desprinde usor lasand zeama dulce sa-ti acopere dintii infometati? Atinge-ti usor buzele de ea, simte mangaierea, simte gustul acela placut...Iti mai aduci aminte de sangele dulce ce-mi pulsa in ele cand intalneau ascutisul dintilor tai? Eram o piersica intre buzele tale, lasa-ma sa mai fiu asa si acum...Simte-ma...
Ma auzi? Sunt in fiecare adiere a vantului ce-ti bate inghetat la fereastra, Ii e frig. Mie mi-e frig. Ma simti?
Ma gusti...ma vezi...Cum ai putea sa ma mai vezi altfel decat prin amintiri? Eu nu mai sunt acolo acum, cu tine, mangaindu-te, iubindu-te, tremurand de placere sub atingerea ta.
Dar sunt in tine...si astept sa-mi dai drumul. Voi trai din nou. Dar e prea rece iarna asta...mai da-mi timp. Nu vreau sa ma desprind inca de tine...E cald si bine.

P.S.

P.S.: I love you

Ma asez si astept

Nu imi mai ramane decat sa ma asez langa geamul inghetat cu o cana de ciocolata calda, sa ascult melodii melancolice si sa astept iarna. O, si cat imi e de dor de ea!

http://www.youtube.com/watch?v=C_9KurUMNf4&feature=related

Cap. 6 - O tovarasa mai jigarita de drum

Isi simte trupul rece, sters in peisajul de toamna. Simti ceva cald si umed la degetele picioarelor dezgolite, moment in care tresari brusc, scoasa parca dintr-o reverie.
Jos, pe asfaltul prafuit si rece statea intinsa o pisica cu blanita cenusie. Avea ochi mari si somnorosi si o privire care te indemna la dragalasenie si atentie. Ro mereu crezuse ca pisicile, ca si femeile la un anumit nivel, ajung prefacute si interesate, ba chiar ipocrite dupa parerea ei, judecand dupa cautatura lor mieroasa, lingusitoare cu care te trateaza. Parca mereu ar cere ceva. Si, bineinteles, daca le "calci nitel pe coada" sar si te zgarie.
Acum, privind animalul cald si vesel la picioarele ei, cuprins de o moleseala placuta, nu stia ce sa mai creada. Era pisica asta diferita de altele? Era speciala? Modul in care se uita la ea era departe de al unei creaturi interesate. Era prietenoasa si avea un zambet incurajator in ochii verzi, aprinsi. Dar cand se uita in adancul lor inghetat isi aminti cat de stranii arata noaptea, stralucind in intuneric ca si cand ar fi martori la o crima sau ca si cum ar comite-o ei insisi. Ce idei ciudate avea! Si totusi, era un animal placut daca se gandea bine.
- Of, mato, ai reusit sa-ti gasesti un alibi in crima asta pe care o planuiesti! glumi ea cu un zambet vag si, oftand, se apleca si lua animalutul cenusiu in brate.
Gemu usor simtindu-si mijlocul indoit si pielea strangandu-i-se in linii rosii, in zig-zag provocandu-i durere si o strangere hotarata din dinti. Cand se trezise pe pietrisul umed de dimineata realizase cu surprindere ca visul nu fusese doar un vis, caci trupul gol ii era plin de taieturi si julituri ce se presupunea ca le capatase in timpul somnului, escaladand o stanca imaginara. Dar stanca era langa ea, la fel si marea si valurile si vuietul prelung al acestora....si frigul.
Acum, cu pisica torcand satisfacuta intr-o mana si cu un rucsac murdar in cealalta, se ridica mecanic la sunetul unui suierat. Trenul intra in gara.

Dintr-o poezie

{...}

"Camera e goala din nou,

Din tot ce a fost a ramas doar un ecou.

Si e din ce in ce mai frig,

E din ce in ce mai mic locul ce

In fiecare zi se umple cu sarea

Lasata de fiecare lacrima

Ce cade si se usuca,

Topeste, apoi loveste,

Iubeste, apoi zdrobeste...

Si asa trec zilele, trec anii

Si el incuie camera...

Eu insa am cheia

Si o deschid in fiecare seara

Ca sa mai iasa afara

Mirosul uitarii,

Mirosul mutilarii,

Mirosul incarcerarii

Primei iubiri..."

                                                                                 Alecsandra Costache-Florea  -  Vreau doar sa pot iubi

Uneori cand nu mai ai cuvinte simti nevoia sa le cauti la altii...pentru ca nu poti trai fara ele.

Poezia

Poezia este jurnalul unui animal marin

care traieste pe uscat,

ravnind sa zboare in vazduh.

Cap 5. - Incursiune in trecut

Usa se deschise cu un scartait metalic in picaturile tepoase de apa de afara. Era intuneric, iar luna alba isi reflecta razele in boabele de apa ca intr-o mie de cioburi de oglinda. Luminile i se reflectau in ochii negri, pe cand mainile mari, aspre ii trasera gluga peste cap, aparandu-l de ploaie. Era inutil - o stia: oricum se va uda pana la piele si, probabil, va cadea iar racit la pat.

Pasii ii rasunau ritmic in baltoacele de apa de pe trotuare. Scazu ritmul lor, mergand incet prin ploaie. Era un vechi obicei - periculos, de altfel - care il ajuta sa se concentreze, sa gandeasca intr- noapte in care are impresia ca peretii se strang in jurul lui cu o forta nenaturala, ca tavanul coboara si bucatile scorojite de parchet se ridica, ca patul scartaie mult prea tare, iar bucatile de sticla din oglinda sparte de alaturi par sa tremure fantomatic, gata sa se desprinda de acolo si sa se infiga in el. Se simtea sufocat in camera aceea veche si inghesuita. Inca se mai intreba cand si cum isi parasise apartamentul primitor, mare, spatios, modern cu vedere spre oras si usa spre acoperis de pe 5th Avenue Street in acea noapte seaca de vara. Isi dadu seama din nou de coincidenta temporala. La el toate actiunile ce ii afecteaza latura afectiva, interioara se petrec noaptea, ca si cand i-ar fi rusine sa se exteriorizeze in lumina indiscreta solara...ca si cum noaptea i-ar servi drept ascunzatoare, partasa a unui secret, a unei lupte interioare.

In apartamentul acela se simtea prea puternic amprenta ei, parfumul ei cald de vanilie, amintirea trupului ei subtire invartindu-se vesel prin camerele luminoase in fiecare seara. Parca fiecare particica din pereti, din podea, din tavan, din fiecare obiect ce apartinea apartamentului lui devenise al ei prin caracterul personal, intim ce aminteau de ea. Incepuse sa innebuneasca de durere dupa plecarea ei, ochii inrositi de nesomn fortandu-se sa ramana inchisi, refuzand sa priveasca peretii goi, intunecati inainte de umbrele lor, alungite, impreunate miscandu-se usor, tinandu-si respiratia spre a nu-i respira izul cald, dureros de placut ce se imprimase in aerul inchis al incaperii. Trupul ii tanjea de dor, fiecare simt al sau fiind legat de al ei, ca de o otrava, ca de un drog fara de care nu putea trai.
Asa ca plecase, luandu-si cat mai putine lucruri posibil, un pumn de bacnote si o noua perspectiva asupra viitorului. Primul bloc si cel mai vechi pe care il gasise in cale fusese parca destinat lui, astfel incat intrase in acesta si cumparase cea mai proasta camera, gandindu-se ca o va schimba dupa aceea, probabil. Dar dupa 2 luni deja ajunsese convins ca nu o va mai face. Camera devenise parte din el, exprimand durere, pustietate, solitudine prin peretii goi, imbibati de apa, cu o amprenta puternica a timpului rezonand in fiecare colt al incaperii.

Isi amintea...
Cand trupul ei se oprea incet, alunecand in miscarile usoare, ritmice ale somnului, el o privea, printre pleoapele grele de somn. Mana i se plimba greoaie pe gatul ei cald, lumina alba a lunii releifandu-i trasaturile senine, pielea de culoarea piersicii si parul blond - graul copt al toamnei. Degetul i se plimba la baza gatului ei, urmarind liniile albastre ale venelor in care ii simtea, parca, sangele alunecandu-i cald dinspre inima, sub pielea lui. Avea o textura moale, usoara, diafana...parea ca pielea-i presarata cu firicele aurii din raze de soare, ce se vor dispersa rapid la atingerea lui. Era dulce si pretioasa. Si era acolo, sub lumina lunii, langa el, in lumea lui.

Te simt

Te simt. Te simt prin geam, prin frunze, prin obrazul rece al lunii, prin ceata ce pare sa o fi acoperit ca un fum...acum apare doar ca un balon de sapun pe cer, printre altele mai mici numite stele.
Te simt prin fiecare respiratie, prin fiecare tremur al pielii in intuneric, pe buzele albe de durere, muscate pana la sange de dor. Imi simt parul moale alunecand pe perna si-mi trec degetele tremurate prin el...intunericul pare sa fie reflectat in nuantele sale castanii, intuneric ce se reflecta fantomatic pe tavan prin raza de luna. Sunt desene acolo, sus, as putea sa stau sa le dezleg intelesurile, formele, sunetele tacute, soptite de vant si ceata. Oare ceata vorbeste? Oare e respiratia ta, dragul meu? Imi respiri prin par, te simt...nu nega, esti aici.
Esti aici, langa mine, o forma nedeslusita in febra dureroasa, halucinanta ce m-a cuprins. Te rog, nu pleca. Sopteste-mi la ureche si lasa-ti capul blond de inger pe perna, langa parul meu.

                                                                      ...

Formele halucinante se disperseaza in firicele albe de  lumina de luna. Inchid ochii strans si-ti spun numele incet, chinuit printre buzele tremurand de durere. Intind mana spre geam...Este mana ta cea care se vede acolo, care vine parca spre mine, atingandu-mi degetele reci cu lumina de stea? Sau e simpla reflectie a mainii mele si o oglinda in noaptea tacuta?...Este frig...si liniste...si singuratate...si soapte in intunericul de nepatruns.

10 things I hate about you

"I hate the way you talk me
And the way you cut your hair
I hate the way you drive my car
I hate it when you stare.
I hate your big dumb combat boots
And the way you read my mind.
I hate you so much it makes me sick
And even makes me rime.
I hate the way you're always right
I hate it when you lie.
I hate it when you make me laugh
Even worse when you make me cry.
I hate it when you're not around
And the fact that you didn't call.
But mostly I hate the way I don't hate you
Not even close.
Not even a little bit.
Not even at all."

Timp

Zilele trec. Banuiesc ca ma chinui sa nu le mai observ...si ma prefac ca mi-e bine. Dar numai vantul, suierand halucinant in vid, zgariind frunze uscate in drumul sau poate sti secretul timpului. Spre cer si inapoi, el mai trece pe la clepsidra uriasa prin care trec secunde, minute, luni, ani...oameni, vieti. Toti suntem cuprinsi acolo, inecati in nisip, chinuindu-ne sa tragem aer in piept, sa respiram, sa mai tragem inca un suflu al vietii ce-a trecut, sa-l tinem in noi, sa nu-i dam drumul...Trece totul asa repede, asa usor, ca si cum n-ar fi existat. Ca si cum noi n-am fi existat. Ca si cum nimic nu a existat nicicand, fiind doar firicele marunte ascunse intr-o clepsidra. Uneori ma intreb daca eu exist cu adevarat, daca nu visez, daca nu ma voi trezi la un moment dat, cu memoria stearsa, lasata undeva in urma, dizolvata in sange si aer. Totul e efemer, nimic nu exista cu adevarat. Fiecare lucru pe care il vedem e ori o oglindire a vietii reale, ori o parte a visului nostru, creat in timpul somnului...
Dar avem nevoie de timp, cu o asemenea disperare, cu o dorinta acuta, nebuna...privim in jurul nostru - lucruri, oameni, obiecte - nimic din tot ceea ce ne inconjoara nu va mai exista peste o perioada de timp. Ne privim in oglinda, ne atingem trupurile albe, lungi, dezgolite de ingeri, ne atingem incet aripile nevazute de pe omoplati si ne gandim cat timp vom mai fi asa, cat timp vom mai rezista pe pamant, sub boala timpului, a aerului care ne intoxica plamanii, ne otraveste sangele, ne ucide lent, imperceptibil. Vom disparea la un moment dat, asa cum eram disparuti si inainte - ingeri goi, puri si albi aruncati pe un nor, cantand la corzi fluide de harpa, privind usurati pamanturile sterpe de pe care am plecat...si pe care vom reveni.

Un alt fragment

"O iubeste si nu o iubeste. Este vorba de frumusetea ei, racoroasa si languroasa, ce-i cade pe piele ca o frunza. Cand se ridica de pe trupul lui si se duce acasa [...] el isi asaza bratele pe piept ca sa simta urma lasata de ea. Cu siguranta i-a lasat o urma pe trup.
                                                                   ...
...ghemuit langa aparatul stereo din dormitor, cauta muzica aceea care, intr-un fel sau altul, o va lega pe aceasta fata de el, impiedicand-o sa se mai desprinda usor si sa treaca dincolo. Gaseste caseta si o introduce in aparat, apoi se ridica pentru a reveni in pat, dar primele note ale muzicii - clapele reci, de culoare albastru-inchis ale pianului - ii imprastie melancolia in membre; se gandeste la tradarea lui [...] si stie ca nu este demn de fata din fata lui, cu trup prelung, desenat in cafeniu si alb pe cearsafurile lui albastre."

Bomboane

J'aime les bombons!
Tu ce iubesti?...

Cap. 4 - Geamat

Avea ochii inchisi. Sau erau inchisi pentru ca mana alba, rece le acoperea privirea.  Nu voia sa mai simta intunericul de nepatruns al noptii. Era prea mult negru inecat in mare, prea multe fire albe de luna incucisate pe cer.
Simtea vuietul valurilor si parfumul sarat al marii invaluindu-i trupul inghetat, asezat intr-o pozitie chinuita pe cea mai inalta stanca, deasupra marii. Daca s-ar fi clintit fie si numai pentru o fractiune de secunda sau centimetru probabil ar fi cazut in gol, repede si tacut. Vocea ii amutise demult, de cand ii zisese : "Adio!" abia soptit in fata usii de la intrare. Se inchisese in ea, cu voce, cu simturi, cu iubire si regrete. Trebuia sa plece. Dar unde?...
Lumea larga, intinsa ii astepta pasii mici, palmele intinse, sub forma de frunza cu amprentele lor stranii, parca desprinse dintr-un copac despuiat al toamnei. Ii auzea chemarea acolo sus, pe stanca - auzea chemarea intregului univers, care o dorea prin valuri, prin noapte, prin firele blonde de luna ca pareau sa-si intinda latul strans spre ea. Auzea geamatul singuratatii, al pustietatii...nu era nimic altceva in acel loc si nimic altceva in sufletul ei. Era numai un geamat prelung in noaptea rece, pe o stanca neagra deasupra marii.
Nu-si aducea aminte cum s-a urcat acolo, zgariindu-si palmele, picioarele lungi, dezgolite, lasandu-si crestaturi pe pielea alba, asa cum lumina lunii crestase stanca pe care isi odihnea trupul ranit. Era parte din luna acum, parte din mare, din lumina....El nu mai era acolo sa-i ofere iubire. Era pustie acum, dar libera de iubirea lui mincinoasa. Abia incepuse sa traiasca...pe un varf de stanca.

Cap. 3 - Un barbat si o picatura de ploaie

Barbatul privea departe, printre picaturile transparente de ploaie. Parul ii era ud, adunandu-i-se in firicele negre, stralucitoare pe fruntea plina de ganduri. Mintea sa incerca sa adune faramele visului de asta-noapte - un vis ciudat, de altfel - dar sprancenele negre redau frustrarea sa in incercarea de a o face. Se incrunta. Surase. Chipul sau in geamul intredeschis ii reaminti de vorbele fostei lui amante (fusese o conventie secreta, intima intre ei sa se numeasca intre ei <amanti> si nu <iubiti> sau <prieteni> ca restul lumii) intr-o seara rece de iarna dupa ce trupurile lor calde isi conturasera formele pe patul alb, reflectandu-se in umbre pe perete.
- O, James, ce te incrunti asa la mine? Ai zice ca cineva ti-a stricat moralul cu vreo injuratura in loc sa ti-l indulceasca cu o sarutare...ai zice ca rezolvi iar vreo ecuatie plictisitoare la matematica si nu sa ma privesti pe mine...
- Tu insasi esti un mister, incerc sa ti-l rezolv...inca...
Apoi o intorsese pe spate, privindu-i atent chipul. Ii conturase cu degetul linia nasului, coborand lin, arcuindu-si varfurile in sprancene deasupra ochilor mari si negri...linia gurii cu buza de sus usor ridicata, obraznic in drum spre nas.  Gura ce rasese cristalin sub a lui, vazandu-i privirea serioasa:
- James, o sa faci riduri tot uitandu-te asa la mine, la ecuatii, la...
Dar el ii acoperise gura cu un sarut...si nu apucase sa auda din cate motive ar putea sa arate la 30 de ani ca la 40...
Caci nu mai conta. Nimic nu mai conta cand era cu ea...De ce nu a continuat sa creada asta?

Cap. 2 - "Plec"

Ochii ei se pierdusera in formele pufoase conturate in ceasca din fata ei. Vedea deja o dara alba sub forma unei inimi. Ce ironie!
    - Plec, T., zise ea cu o voce glaciala.
    Cuvintele ii sunau nenatural.
    - Mda, si eu ar trebui sa ma pregatesc sa plec, se face tarziu.
    T. se uita la ceas, si lasa ceasca pe masa, ridicandu-se. Ea il privi:
   - Nu asta am vrut sa spun. Plec.
   - Cum adica pleci, iubito, ce vrei sa zici? era inca distras in drumul lui spre cuier, lunadu-si jacheta neagra de toamna.
    Oare nu o auzea?!
    -Am zis ca plec. Nu poti sa te opresti o clipa? vocea ii devenise usor iritata.
    El se opri deranjat.
.   -Ro, nu vezi ca ma grabesc? Zi mai repede ce ai de zis si lasa-ma sa plec.
   Ea il privi. Avea o privire rece care-l sperie putin, dar era mult prea grabit ca sa acorde iar atentie toanelor ei.
  - Hai ca ma enervezi! Eu am plecat.
  Isi trase haina pe umeri, isi lua servieta, deschise usa si dadu sa iasa.
  - Foarte bine. Du-te! Totusi, cand te vei intoarce nu ma vei mai gasi aici. Vorbesc cat se poate de serios, adauga ea observandu-i privirea ironica.
 Cat il ura! Nicio clipa nu o ascultase, nicio clipa nu-i daduse atentie!
  - Ro, draga mea, esti in toate mintile sau ai dormit prost azi-noapte? Din nou.
Ea rase:
-Cu siguranta nu asa de bine ca tine, scumpule. Banuiesc ca e o companie destul de...incitanta F. Totusi, asta nu mai conteaza. Ziua s-a terminat, "noi"...s-a terminat. Plec.
- Iar una din crizele tale stupide de gelozie. Trebuia sa-mi imaginez. Draga mea, nu e ceea ce crezi tu...Ai primit buchetul de trandafiri pe care ti l-am trimis?
Ro se uita la el plictisita. Oare chiar nu isi dadea seama ca nu va mai juca iar dupa un scenariu vechi, insipid si patetic toata aceasta istorioara? Arunca o privire in cafea. Formele se dispersasera, oprindu-se mute in ceasca neagra.
El paru sa-i dea totusi atentie, caci se apropie incet de masa si se aseza pe vine langa scaunul ei.
- Draga mea, nu plange! ii sterse un firicel de paa ce i se scurgea pe obraz.
O, Doamne! Plangea?! Ce prostie. Il privi cu ochii goi, il atinse incet pe fata si se ridica de la masa. Turna mecanic ceasca de cafea in chiuveta, spala lingurita si farfurioara, le pusa in bufet si deschise usa de la intrare. Ii facu un semn sugestiv cu mana spre curtea inca intunecata de dimineata:
- O zi buna, dragule! Sper sa te bucuri de ea.
El zambi usurat, se ridica din locul in care incremenise privind-o, meditand, procesand informatia si gandindu-se cum sa-si impace iubita geloasa. Dar se pare ca problema se rezolvase de la sine. Slava cerului!
Sarutand-o sec pe buze, T. se gandea deja la F., la ce jocuri mai pregatise pentru el, la cat de bine avea sa se simta azi...
Ro stia toate acestea, si le imagina in mintea lui slaba, doborata de  placeri marunte, aroganta, egoism...Nimic nu mai avea sa fie la fel. Inchise usa incet in urma lui si se urca in dormitor incet. Deschise  un sertar si scoase un rucasac vechi de calatorie.

Tree at my wondow

"TREE AT MY WINDOW"

Tree at my window, window tree,
My sash is lowered when night comes on;
But let there never be curtain drawn
Between you and me. Vague dream-head lifted out the ground,
And thing next most diffuse to cloud,
Not all your light tongues talking aloud
Could be profound.
But, tree, I have seen you taken and tossed,
And if you have seen me when I slept,
You have seen me when I was taken and swept
And all but lost.
That day she put our heads together,
Fate had her imagination about her,
Your head so much concerned with outer,
Mine with inner, weather. 

 
by Robert Frost

 

Ce bine ca mai exista oameni cu ganduri  asa frumoase ...

Pur si simplu nu pot gasi ceva mai frumos de zis intr-o zi de toamna...O sa-i las pe altii sa vorbeasca pt mine...