Sfidarea

Trupul mi se furiseaza, cauta lucruri...lucruri pe care eu nu i le permit. Cauta sa evadeze, sa incerce lucruri noi, sa fuga de ceva care-l tine parca prins de pamant cu o greutate prinsa de picior. Nu l-am oprit niciodata, nu l-am legat si nu l-am fortat sa se supuna ratiunii mele, dar este adevarat ca nu i-am implinit unele dintre cele mai grele dorinte, dorinte ce se adancesc in constiinta sa ca pozele pe foile albe in camera obscura, rosie a sangelui. Se impregneaza dureros in fiinta-i slaba, lasand cicatrici pe glezna imaginara a piciorului legat de ghiulea.
Mainile ii sunt legate la spate, sta drept si ascultator pe scaunul alb, ca un copil ce stie ca in aceste momente de maxima suspiciune a profesorului, de investigatie intensa a "crimei", trebuie sa stea linistit si sa taca. Nu ar vrea sa riste sa fie pedepsit. Nu ca i-as face ceva vreodata. Imi este teama ca i-as putea lasa traume in amintiri sau leziuni pe creierul moale si fragil.
Nu vreau sa isi uite dorintele. Inca mai caut sa i le implinesc. Dar uneori si eu sunt parca oprita de ceva, ca si cum as fi inchisa undeva si nu as putea sa gasesc calea sa ies. Desi este chiar in fata ochilor mei, jos, in coltul din stanga, daca ma aplec in fata usii minuscule a lui Alice si inghit cuminte bucata de turta dulce ce ma va cobori pana acolo. Este vina mea ca nu imi place sa ma supun, sa ma cobor. Solutia e atat de usoara.
Iar de partea cealalta e trupul. Sfidandu-ma. Dispretuindu-ma, razandu-mi in nas. Inca fugind totusi, caci ii e teama de mine ca de un parinte prea sever. Nu stie ca il iubesc si nu i-as face niciun rau niciodata.