Innsbruck* (Ich muss dich lassen)

“In this farewell
There's no blood
There's no alibi
Cause I've drawn regret
From the truth
Of a thousand lies”

("What I've done" - Linkin Park)

*Trebuie sa te parasesc

(In aceasta despartire nu este nicio despartire.)

In aceasta despartire nu este nici « mine », nici « tine » - ci doar un « noi » care a murit demult, si acum trebuie sa-si citeasca propriile necrologuri inainte de plecare. In aceasta despartire nu este durere – caci ea a disparut demult – nu este ocara – caci eu nu cu rautate vorbesc de gandurile despre noi fericite – si nu este nici sange – caci nu cu rani vreau sa ma despart din inima ta, ci cu o operatie de extirpare bine-venita.

Eu nu cu rautate am vrut sa-ti ingenunchez sufletul spre mine, eu nu cu 21 de arme ti-am tintit inima si ti-am gaurit interiorul cu gloante, eu nu cu durere am vrut sa-ti golesc trupul de amintirea mea. Dar ele s-au intins totusi spre tine si, fara vrerea mea, am ajuns sa te lovesc, am ajuns sa dau in trupul odata drag, am ajuns sa plesnesc pielea candva sarutata cu disperare, si am ajuns sa frang intre degetele mele toate particelele din tine pe care le-am iubit vreodata, razbunandu-ma pe sentimentele tale pentru golurile inexplicabile alor mele.

Nici eu nu stiu cand am incetat sa te iubesc. De ce – cum a incetat inima mea sa se intoarca dinspre tine, ca spre polul ei firesc, dintotdeauna – de ce – cum a incetat sufletul meu sa pretuiasca sub cerurile sale amintirile adanc sadite despre tine – atat, atat de adanc inradacinate acolo incat as fi crezut ca mai degraba m-as sinucide de persoana mea, decat sa ma lipsesc vreodata de a ta din pamanturile negre din mine. Te iubeam, asta stiu – te iubeam – asta stiam. Daca stiam un lucru cu siguranta, acel lucru era intotdeauna despre tine. Dar de ce acum, cand imaginea ta se aminteste atat de rareori in apele senine din mine, ea este mai vaga si mai fara de gust ca ploile calde pe timp de vara – slabe si inconsistente – slaba si inconsistenta in sufletul meu, in desene sterse despre tine. In desene uitate despre tine, caci eu imi amintesc foarte bine cat de bine iti cunosteam portretul trupului zugravit intr-al meu dimineata. Cat de bine te gustam pe tine sub razele Lui scrutatoare in zori, cand formele tale le zaream sub el, si pe ale mele nu – nu ! pe ale mele atat, atat de putin, cand viata mea si toata iubirea mea erau toate despre tine.

Imi spui sa nu te parasesc – nu, nu ii cere saracului – nenorocitului suflet al meu – chiar si cruzimea aceasta. Imi spui sa nu plec – nu, nu ii cere sa se intoarca, nu ii cere sa abata drumul inca o data si sa rataceasca iar pe cai nesfarsite din iadurile intunecate din el. Imi spui sa nu te pierd pe tine. Dar de ce trebuie, prin aceasta, sa ma pierd pe mine pentru inca o data ?...

21 – 21 de arme ne ingenuncheaza inca o data sufletele in noaptea cruda. 21 – 21 sunt ranile noastre in lumina neagra a soarelui ascuns – 21- 21 sunt tipetele noastre in haurile infernale pe care nu le aude nimeni nicicand. 21 – 21 sunt sentimentele care au murit in seara aceasta – 21 -21 sunt gramele pe care le-am pierdut dezlipindu-ti sufletul de mine. 21 – 21 sunt gaurile din noi acum – 21 – 21 de gloante infipte adanc in inimi ce nu vor mai bate nimic, niciodata.

Dar asta nu este o despartire. Iar eu nu te ocaresc, nu te invinovatesc, nu te acuz de moarte. Caci, vezi tu, ea nu este numai a ta. Caci nici nu s-ar putea altfel ca, uitandu-te adanc in ochii prapastiei, ea sa nu se uite inapoi in tine. Ca, aruncandu-ti sufletul inauntru – ca, aruncandu-te pe tine, o parte, un fragment ce a fost odata un intreg, un « eu » ce a fost odata un « doi » - in golul de nesfarsit al nimicului, acesta sa nu se arunce inapoi in golurile din tine, sa salasluiasca in ranile ce te-ar seca altfel de viata pe dinauntru. Vezi tu, moartea iti este datoare cu o viata dupa tributul atat de insemnat oferit. Dumnezeu – iti este dator. Cu viata, dupa ofranda de moarte, atat de insemnat oferita. Cu nemurire, dupa murirea ta, atat de insemnat oferita...

Eu mi te-am daruit Tie. Tu... o sa mi te daruiesti mie inapoi ? Eu am murit pentru a Te lasa pe Tine sa traiesti. Tu – ai sa mori candva inapoi, ca sa ma lasi si pe Mine .. sa traiesc ?

Triologie Caderii - Decontorsionare

Vizualizez.

Un contur. O picatura de om. Un graunte blond. Un punct rotund in mijlocul cerului albastru, de mare, decupat. Credeam ca am sa reusesc sa vad ceva magic – o stea sau o bucatica din univers daca am sa ma uit cu atentie prin acea gaurica de om. Dar nu stiam cum sa ma apropii.

Avea parul ud si scurt, lipit de cap. Banuiam ca este cald, asa cum sunt si copiii cu gust sarat dupa ce ii lasi la soare prea mult timp – toata acea lumina intra in pielea lor si le arde mirosurile. Asa si ea – mirosea ca o samanta de om prajita, si proaspat desfacuta, lasand sa iasa afara toata aroma aceea nebuna de aluna de pamant, si gustul de unt cald si latpos din interior. Intreaga ei fiinta, in loc sa se topeasca dupa acel incendiu de culori, devenise un pui de phoenix, inalt si subtire, si la fel de tare si de dur, de parca ar fi fost faurit din scoarte de copaci proaspat vopsite cu sange. Cu sange uscat din insasi miezul lor de fiinte moarte si crucificate in pamant pe vecie.

Era indepartata de mine prin prea multa moarte – o moarte cruda, mai sincera si mai profunda decat orice durere resimtita de sufletele fericite ramase inca in viata.

Vizualizez.

Un contur. O picatura de om. Un graunte blond. Un punct rotund in mijlocul cerului albastru, de mare, decupat. Credeam ca am sa reusesc sa vad ceva magic – o stea sau o bucatica din univers daca am sa ma uit cu atentie prin acea gaurica de om. Dar nu stiam cum sa ma apropii.

Avea parul ud si scurt, lipit de cap. Puteam simti deja sub degetele mele textura acelui scalp – moale si umed, si fierbinte, ca la puii de pasare proaspat iesiti din gaoace, cu pene sarmoase, alungite si ascutite ciufulite pe pantecul gros al animalului, respirand caldura prin toti porii, lasand la vedere bataile regulate ale fiintei dinauntru. O vedeam. Era mica, subtire, indoita intr-o incercare nefireasca de a se mai apropia cu gatul aplecat complet pe spate, de cerul de deasupra ei. Avea ochii larg deschisi si, prin pupilele stralucitoare, vedeam desprinzandu-se firicele de fum izvorand spre inalturi, atrase ca de un magnet. Intregul ei corp era suspendat de cer prin ochi – doua gauri conectate la univers – prin care intra si iesea substanta, umpland de senzatii fiinta mica ce se curba la capete cat putea de tare sa isi daruiasca trupul stelelor zarite acolo.

Era indepartata de mine prin prea multa viata – o viata pura, pulsand in ea mai stralucitor si mai adevarat decat orice sentiment uman izbucnit din sufletele noastre marunte.

...Vizualizez. Un contur. O picatura de om. Un graunte blond. Un punct rotund in mijlocul cerului albastru, de mare, decupat. Credeam ca am sa reusesc sa vad ceva magic – o stea sau o bucatica din univers daca am sa ma uit cu atentie prin acea gaurica de om. Dar nu era nimic de vraja – nimic de fabulos acolo – ci doar un fragment din imaginea unei fete. Un crestet – si un trup de copila. Atat – atat de mic si de fragil in bataia soarelui ce o intepa prin fiecare fibra a pielii ei incretite de senzatii, incat nu stiam de are sa supravietuiasca inca o clipa privirii scrutatoare a astrului in inima ei. Incordata de jena, si contorsionata la capete sa isi ascunda chipul in lamele vantului, mai subtire decat ele, fata icnea un sunet continuu, ascutit de surpriza – dar el era nu de moarte, nici de fascinatie in fata unui miracol nevazut – ci de durere, de teama – absolut umana, absolut fireasca – si nu doream decat sa ma apropii de ea si sa o acopar de toata acea lumina in causul intunecat al trupului meu protector. Imi doream atat de mult sa o iau si sa o imbratisez in mine, sa o lipsesc de toate cojile dure ale aripilor ei rupte, si sa o iubesc in bratele mele, coborand-o si ridicand-o in hauri dureroase din mine pentru o vesnicie nepatata de negru.

Triologie Caderii - 3 metri sub Cer

Cand toate zidurile

Cand toti oamenii

Si toate pasarile

Sunt bolnave de numele tau

Eu nu mai am

Si nu mai stiu

Unde sa ma mai duc

Sa te pierd.

Asa ca te sterg

Si iti vomit chipurile inapoi

Pe toate - in flori

La mormantul sufletului meu.

"Ezekiel 38:20 

The fish of the sea, the birds of the air, the beasts of the field, every creature that moves along the ground, and all the people on the face of the earth will tremble at my presence. The mountains will be overturned, the cliffs will crumble and every wall will fall to the ground."

Cand toate lucrurile au sa inceapa sa cada din ceruri, cand baladele vesele ale pasarilor au sa se transforme in canturi de agonie, in picajul lor halucinant catre sol, cand pamantul va deveni rosu de durerea cazuta astfel asupra lui, eu am sa stiu ca, in sufletul tau, tu ai inceput sa ma parasesti.

Cerul va avea sentimentul tau dimineata cand imi respirai cald pe fata rasuflari de soare nou, de zi noua, si-mi zambeai. Cerul va avea gustul respiratiilor tale incatusate in inima mea, si atunci am sa stiu ca am murit – caci ele numai ale mele sunt, si nu fac parte din ast cer, din asta lume –  iar eu respir acum numai aer din plamanii iubitului meu.

Lucrurile toate au sa strige numele tau, si toate – locurile toate, fiintele toate – au sa se coloreze in chipurile tale, iar eu nu am sa mai pot sa merg nicaieri fara sa te regasesc pe tine oglindit in ele o data, de o suta – de o mie de ori – acum si pentru totdeauna in infernul etern in care s-a transformat cerul sub care traiesc.

Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu atingeri de sarutari, cu sarutari de atingeri, daca tu nu ai fi hotarat sa pleci. Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu aer din tine, cu tine din aer, si nu te-as mai fi gonit, si nu te-as mai fi dat, speriata, la o parte, caci tu esti albatrosul meu, iar eu sunt menita sa te urmez, seara de seara, la apus, pe cand iti iei zborul, si sa fac tot posibilul sa nu te parasesc. Sa nu ma parasesti. Dar tu ai zburat prea departe de mine. Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu iubire de tine, cu tine de iubire, de fericire inauntrul meu, dar tu ai vrut sa ma inveti apoi cum este sa am iubirea de moarte si moartea de iubire, in loc sa o am pe cea din tine.

Daca inchid ochii, cred ca pot sa te vad. Esti aici – si nu stiu cum de asta e posibil – dar te privesc, desi nu te-am vazut niciodata. Esti cald, si ai parfum de zahar, asa cum cred sa aiba nalbele dulci cand se topesc – nu in guri, ci in plamani fierbinti, si in aer cald din tine, sa ti-i caramelizeze complet pe dinauntru si sa rasufli apoi greoi, in respiratii intrerupte, cum numai ingerii goi, rupti de lumea asta, mai respira cand coboara obositi printre noi.

Esti cald si ai aroma de zahar – asa cum cred ca trebuie sa fie cu adevarat primul sarut intre doua suflete care se ating, intre doi nori care se lovesc, intre doi oameni care se iubesc. Asa – dulce, moale, usturator, ca si cum otrava lenta ne-ar curge prin corpuri, si nu lichid, si nu materie concreta, si nu senzatii aievea, de pe lumea aceasta – ci moarte, moarte in cea mai pura forma a ei – neagra, puternica inauntrul viscerelor noastre – caci numai in intuneric putem saruta o gura de om cu adevarat.

In mintea mea suntem inca impreuna. Suntem inca aievea... Si nu e minciuna ce simt, si nu e minciuna ce isi aminteste sufletul meu, si ce canta cerul asta despre mine. Caci, chiar daca sunt moarta, eu tot traiesc in adevarul unui fapt – unui fapt etern inauntrul meu, inauntrul lumii asteia – singurul poate – si anume ca undeva, acolo, a existat si a plutit, chiar si pentru o clipa doar – dar una ce a parut nesfarsita – o idee de « tine » ce se va invarti in cele mai adanci fibre ale fiintei mele, nepalita si nemurdarita prin nimic, pentru vecie.

Dar tu ai plecat. Nu-i asa ? E adevarata, e reala, e aievea – plecarea ta, parasirea ta – o renuntare, o usa inchisa, un salut neincheiat care a mai zabovit o clipa, a intelegere, peste inima mea – o adiere – si apoi a disparut.

De ce ? De ce... oare chiar atat de putin meritam. Oare chiar atat de mult am gresit.

Dar tu ai plecat. Sufletele noastre, atat de necontestat distincte, nu au putut, in zborul lor, atinge, intr-o sarutare, toata iubirea, toata puterea sentimentului acestuia si au lasat, in picajul lor, sa le scape norii, inaltul, cu doar 3 metri de ezitare inainte de un capat intuit al cerului, in eternitate.

28-11-2013

Triologie Caderii - Gravitatie

Este ciudat cum in serile de vara poti sta pur si simplu pe jos si simti cum cade cerul in tine – cum cade lumea si toate lucrurile peste tine si nu poti face nimic sa le opresti. Tu insati ai cadea... daca ai mai avea unde.

Pot sta pe pamant si auzi cum intreaga lume se prabuseste. Si – daca stau nemiscata – cu membrele intepenite in jurul meu – poate nu are sa ma atinga si pe mine, si n-am sa ma prabusesc si eu mai departe, alaturi de ea.

Gravitatia asta nebuna ne absoarbe pe toti. Toate lucrurile au inceput sa cada de la o vreme, din cer parca – dar ce este oare dincolo de cer sa mai cada ? - deja avem toate lucrurile aici. Dar ele au inceput sa ne scape printre maini, si insusi sufletul nostru a inceput sa se taie in bucati si sa curga inauntrurile noastre. Nu mai avem nimic. Nu mai putem pastra nimic – nu mai putem iubi nimic, ori tine nimic pentru noi, caci pamantul le cere – le cere pe toate numai pentru el.

Si atunci cand cad, rasucindu-ma in bucati frante din mine, nu ma pot gandi decat la vorbele pentru tine – cazute inainte sa le rostesc ; la sentimentele pentru tine – pierdute inainte sa ajunga la tine ; la bratele mele – desprinse de tine inainte sa apuc sa te iubesc.

Toate lucrurile cad. Si cred ca oamenii au inceput sa cada in ei insisi. Doar eu. As vrea sa fi cazut in bratele tale.

Diluare

Stau in curentul de la dus si privesc cum apa formeaza baltoace negre, pliandu-se dupa curbele cazii murdare si ducandu-se apoi pe gaura de evacuare. Simt ca mi se face rau si caldura ce imi ingroasa plamanii sta sa dea toata pe dinafara. Apa a capatat forma de baloane curbate la capete, dar gurile baloanelor mele au cedat, iar aerul lor explodeaza din pungile de plastic, curgand lichidul negru sub picioarele mele, murdarindu-ma, patandu-ma de intunericul dinauntru si amestecandu-se cu secretiile sufletului meu, despartite in rauri sarate intre degetele mele incretite de apa.

In ultima vreme, toate lucrurile ajung la groapa de gunoi – toate – resturi, mancare stricata, hartii scrise, hartii nescrise, cuvinte si obiecte, lichide si solide, plastic si tabla, pungi de aer si sentimente. Toate sunt aruncate, fara sa se mai tina cont de felul lor, de valabilitate, de scop, de natura – oamenii uita ca mai au nevoie de lucruri si au inceput sa arunce parti din ei – au inceput sa-si arunce sufletul – la cosul de gunoi.

In ultima vreme, toate lucrurile ajung la groapa de gunoi, la gura de evacuare, la gaurile negre din afara noastra – din pamant, apa, aer – spatiu – goluri, despartituri, locuri ramase neocupate in timp, in lume, in trecut sau amintirile celorlalti, oricare ar fi ei – si din noi insine. Ne aruncam sufletele pe unde apucam – in gauri negre de pamant, in scorburi de copaci, in scorburi de animale – de oameni – de oameni...Ne aruncam sufletele unde nimerim. Ne aruncam sufletele la intamplare, in afara noastra – in timp, in spatiu, in oameni fara nume, fara urme, fara sentimente – ca sa se incapa de prea multele din noi – de prea multele, si prea dureroasele, inutilele “noi” aruncate la cosul de gunoi.

In ultima vreme, ne aruncam.

In ultima vreme, nu ne mai dorim.

In ultima vreme, am inceput sa cadem – si, prin cadere, pierdem toate partile din noi pe care le credeam stabile odata – toate sentimentele, si iubirile, si visele – strans lipite in sufletele noastre – frunze cazatoare acum sub cerul de toamna. Ne-am izgonit de ele si le-am aruncat in noapte, crezand ca intunericul are sa stie mai bine ce sa faca cu ele, ca are sa le ascunda mai bine si sa le piarda mai cu succes in uitare decat am reusit noi s-o facem vreodata.

In ultima vreme, toate lucrurile cad. Toate obiectele, toate resturile, toate cele stricate, si rupte, si nefolosite, nefolositoare, iubite, neiubite, traite, netraite – toate – toate – in gaurile inspaimantatoare de spatiu, de timp – si oamenii le uita acolo, fericiti pentru totdeauna de nesufletele lor.

In ultima vreme, oamenii se multumesc cu netrairea, cu nesentimentele, cu nesufletele, cu neadevaratul, si isi dau drumul sa cada...

...numai eu as fi vrut sa raman – sa raman aici – si daca ar fi fost, totusi, sa cad, sa fi fost nu in gauri, nu in guri negre de spatiu si de timp – nu – nu in uitare – nu in moarte – ci in locuri inca vii, inca verzi si infloritoare, si mangaiate de lumina unui soare mai bun – caci el inca exista – si as fi vrut sa gasesc acest soare in inima ta pulsanda de viata si substanta inca neterminata de timp.

In ultima vreme, toti prefera sa cada in afara, in intuneric si brate recomfortante ale uitarii. Eu – eu as fi preferat sa fie tocmai inauntru, in lumina si brate, chiar si ucigatoare, din tine. Si as fi fost deopotriva de fericita.

23-11-2013