Si, dupa aceea, am considerat ca nu am sa mai
pot niciodata sa traiesc cu adevarat. Vezi tu – simteam ca uitasem cum sa mai
respir. Cum sa ma mai misc – cum sa se mai miste corpul meu si inima din piept
ca sa primeasca toata lumea asta inauntru, in inghitituri treptate de viata, si
sa invete sa o iubeasca. Nu o mai puteam primi, vezi tu... Nu ii mai puteam
permite sufletului meu sa lase inauntru vorbele mieroase ale oamenilor, trupul
meu sa se induplece catre ale lor si sa le dea drumul mainilor iscoditoare sa
patrunda inauntru ca apoi sa iasa regulat, in respiratii mici de substanta,
facand dragoste cu tarfa asta de viata. Sufletul meu nu o mai iubea.
Si devenise abstinent acum, condamnat la
nemiscare permanenta inauntrul meu, nesimtitor, neimpresionabil, nedoritor fata
de nimic din viata de afara, ci pur si simplu contemplativ fata de exteriorul
rece ce ii va ramanea anonim pentru totdeauna.
Sufletul meu si viata asta sunt doi straini pentru totdeauna in lume. Doi anonimi, doi
necunoscuti ce trec unul pe langa altul fara sa se priveasca in ochi ori sa isi
lase mainile sa se atinga... doua siluete nezarite, neamintite, neimportante
miscand una in jurul celeilalte in timp, in fragmente de realitate, in
fragmente de sentimente pe care nu si le impartasesc niciodata.
Sufletul meu si viata asta nu se (mai) cunosc.
Nu stiu de au fost vreodata alaturi, de s-au atins, de si-au explorat unul
altuia cu mainile lor trupurile straine, de s-au iubit, de si-au daruit momente
de intelegere, de au cunoscut fericire impreuna... dar ce e cert este ca acum
nu mai sunt. S-au despartit.
Si daca e adevarul acesta – atunci cum se poate
sa existe inca ? Separate ?... Daca au murit, au murit si s-au sters
in uitare una din realitatea celeilalte – cum poate, cum poate... sufletul meu
sa traiasca intr-o lume pe care nu o cunoaste, nu o primeste, nu o traieste ?
Cum de sunt inca aici. Daca am incetat sa doresc.
Daca am incetat sa traiesc. Daca am
incetat sa iubesc.
Este incredibil cum poti sa percepi lucrurile
atunci cand nu le mai traiesti. Cand nu le mai respiri, cand nu le mai strangi
cu sete inauntrul tau si expiri – o lunga si recomfortanta eliberare a lumii acesteia dinauntrul tau – si va lasati pe amandoua sa va salvati,
despartindu-va una de cealalta.
Este incredibil cat poti fi de fericit
atunci... Cum poti sa vezi o raza de soare fara sa te doara ochii de
stralucirea ei, cum poate sa cada o picatura de ploaie fara sa te atinga. Cum
poate sa treaca – cum poate sa treaca o
frunza din inalturi fara sa se impiedice de silueta ta ; cum pot sa treaca
cainii in parcul de toamna, latrand voiosi printre picioarele tale de spuma,
cum pot sa treaca curente de aer, pasari, oameni – da, oameni – trupuri,
siluete, inimi fara sa isi mai trimita sufletele flamande, greoaie spre tine –
cum pot sa treaca strazi si drumuri, si vise ale altora – cum poti sa le
privesti, sa le asculti povestile fara sa se intoarca reprobative spre tine –
cum poate sa treaca postasul fara sa iti trimita scrisori ; cum poate sa
treaca luna fara sa iti fi vorbit nimeni ; cum pot trenurile, si masinile
sa treaca strazile catre destinatii necunoscute... cum poate o masina – o
masina sa iti taie calea si sa simti moartea – moartea fara de durere, dulcea,
adorata moarte – de zece, de o suta, de o mie de ori in mijlocul strazii, cand
sine de metal iti izbesc pieptul si tigle de fier iti dau trupul peste cap,
atingand cerul, fara sa raneasca sufletul fragil ascuns acolo, fara sa loveasca
inima sa tipe chiar si o bataie inainte sa se franga. Caci ea a incetat sa
bata. Caci ea a incetat sa simta.
Sa isi doreasca... Sa traiasca...
Sa iubeasca...
...chiar si un moment din viata asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu