Our morning kisses - Iubirea la vegetale

Ai observat vreodata ca atunci cand doua melodii se interpun, cand doua piane curg impreuna – ele se taie, se taie – da – iar toata frumusetea lor, toate sunetele se rup, toata prefacatoria si mastile cad, iar durerea izbucneste din ranile lasate dezvelite, sa cante in falseturi aglomerate nu splendoarea, nu stralucirea unei lumini – caci lumina e falsa, si ea mereu se ascunde cand vine noaptea, si intunericul cu spaima sa, dezvaluind-o slabiciunii ei adevarate – ci durerea – da, durerea – durerea unui scartait de vioara, al unei note cazute gresit, al unui icnet de sfarsire pe coarda mai ridicata care a cedat sentimentului inainte sa-si termine solfegiul atat de bine pregatit de acasa ; cand toate tristetile incep sa tremure in bajbaituri lipsite de noima, cand gura frumoasa se stramba de neputinta si sufletul mort incepe in sfarsit a misca, a plange.

Este atunci cand sesizezi chipurile triste fara de masti – este atunci cand iubesti fetele de oameni dimineata, cu incretiturile inca fierbinti ale somnului in pielea de plastilina topita – este atunci cand sesizezi cu palma pe denivelarile fruntii riduri de expresie, cand simti incretiturile bubelor, si viermii putreziti dinauntul organelor vinete, cand saruti o gura uscata de om si nu ii gusti rujul rosu de femeie, nici capsunele tineretii fragede unor buze fara de cusur, ci ii simti sangele de la colturi, si durerea sarata si sentimentele adevarate frematand nelinistite sa curga in tine, impartasite si cu dor de a fi intelese de un iubit al noptii fara de secrete...

Oh, cat as vrea ca tu sa ma iubesti. Sa ma iubesti fara de secrete si sa imi ierti intunericul, sa imi ierti slabiciunea si uratenia si toata putreziciunea asta din mine care da la suprafata... Vreau sa dea la suprafata cand sunt cu tine, stii ? Vreau ca florile de mucegai ale sufletului meu sa nu se sfiasca a face ochi sub respiratiile tale. Vreau ca sufletul meu sa icneasca de surprindere cand il atingi cu maini stangace, de copil – si vreau sa cante de placere cand tu nu ca sa i-o tragi te ridici cu palme mari spre el, ci ca sa il mangai – da, ca sa il mangai pe sufletul meu – si sa uiti de noapte, si de stele si de tarziu cand adormi asa, cu mainile stranse in jurul lui, fara sa rostesti nimic si fara sa explici, si fara sa sa-i pretinzi.

Oh, cat as vrea ca tu sa ma iubesti. Ca noi sa ne iubim. Ca doua flori, ca doi copaci, ca doi boboci in ghivece separate, care nu cu bratele sau cu trupurile pot sa se intinda unul catre celalalt, ci cu sentimente, cu priviri sa se inlantuiasca sufletele lor despartite. Care sunt multumite doar sa se caute doar cu ochii, sa fie fericite cu doua sarutari transmise la departare cu doua degete subtiri pe buzele de stamine moi – si respiratiile lor sa fie parfumul unei nopti indelungate de intuneric si hrana pana a doua zi.

8-11-2013