II Deicid

Sunt zile negre. Zile in care ma simt cum nu se poate mai rau. Zile in care ochii imi intra in fundul capului, iar lumina si diminetile cu soare nu mai au vreun inteles pentru mine. In zilele acelea nu suport nici macar sa ma trezesc, nu suport sa vad ferestrele cu razele Lui furisandu-se acuzatoare pe dedesubtul perdelelor groase, nu suport sa vad cuverturile deschise la culoare ori peretii – galbeni si ei – si imi pare ca toate sunt « lumina », « lumina » peste tot – iar eu nu pot, nu pot sa o privesc, nu pot nici macar sa o inteleg. Asa cum daltonistii nu reusesc sa vada in culori firesti, eu nu pot sa mai disting lumina printre culorile mele firesti. Lumina nu mai e un firesc. Lumina nu mai e o culoare. Abia doar o amintire, iar soarele ei o gluma proasta.

Simt ca ma face sa vomit ; si mi-e teama ca dac-am sa ma ridic are sa mi se faca rau si am sa o murdaresc pe toata, am sa vomit peste ea si are sa devina mov – lumina – si-atunci are sa tuseasca toata, descoperita de propria-i stralucire, in culorile adevarate ale murdariei ceresti. Mova si lovita, palida si hada in goliciunea lumeasca in care a fost lasata. Dar mai bine sa tac –  da, mai bine sa tac. Mai bine sa nu deschid ochi, sa nu deschid vorbe catre aceasta lume, si poate am sa o uit. Poate si ea, si eu, avem sa ne vindecam una de cealalta si sa ne pierdem reciproc prin moarte.

Prin moartea stralucirii.

-          Ce te face sa te simti bine in zilele astea ? Exista ceva care iti opreste starea asta de rau, care iti astampara greata?

-          Da. Cel mai mult in zilele astea ma innebuneste sa stau in casa, banuiesc. Sa stau in casa, sa privesc peretii si sa respir aerul lor negru, de inchisoare, de ganduri arse si ingramadite toate in jurul meu – de parca ar fi masa vie de aer – si m-ar imbolnavi treptat de amintiri. Nu. Daca este ceva ce urasc, atunci este sa stau inauntru. Nu – eu trebuie sa ies. Eu trebuie sa ies, iar cea mai mare relaxare o am pe strazile pustii, in blugii stransi si bocancii negri moi care ma tin stabila pe pamantul rece, de ciment, si nu-mi dau drumul – nu, oh, nu-mi dau drumul – sa ma pierd, sa cad si sa ma mai imbolnavesc de lumea asta mare, tipand-o in spasme acide iar si iar.

-          Ce te face sa te simti cel mai bine ? Ce te face sa uiti de ea – de boala – de ei... de tot ?

-          Ce ma face sa uit ? Cerul ma face sa uit. Da – cerul. Cred ca, oricat de frig mi-ar fi, sau oricat de tare m-ar durea corpul, si muschii si capul de gandurile din el, pe cand incremenesc sa il privesc in noaptea rece – cerul le vindeca pe toate. Imi place sa fie tacere – stii – o tacere sublima, a mortii, cand stam – eu si cerul – numai noi doi  - in intuneric – si ne privim, fascinati, si amandoi cu ochii largi – largi si muti de uimire ; si e o intelegere tacita in aer – caci stim, in acel moment, ca niciun cuvant nu mai exista, ca nicio verbalizare nu mai e necesara, nici acum, nici niciodata, pentru sentimentele pe care le avem, pentru totdeauna, pentru o vesnicie – unul fata de celalalt. Pentru sentimente – niciodata nu vor mai fi cuvinte ; iar pentru ganduri – niciodata vorbe sa le dezgoleasca ; niciodata atingeri intime sa le pangareasca. Asta e o promisiune – e o promisiune pentru adancul timpurilor, si intru sfarsitul lor. Pentru totdeauna.

-          De ce cerul ? De ce nu Pamantul, sau animalele sau florile sau marea cu pestii si valurile de cristal fermecat din ea ?

-          De ce cerul ? Simplu. Cerul nu judeca. Cerul... nu leaga, nu cere, nu tipa, nu pretinde... nu atinge. Da – cerul nu atinge. Si, prin atingere, nu te priveaza pe tine de caldura ta, de voia ta, de intimitatea sangelui, si a pielii si a gandurilor de sub ea – caci el nu cere sa-i oferi, nu cere sa-i dai la schimb...nimic. Nu pretinde, nu doreste, nu intinde spre tine brate si ape, si genuni negre, infricosatoare de necunoscut, sa te afunde in ele, sa te aibe numai pentru el. Nu tipa, nu te leaga, nu te strange – nu te atinge ! – cerul... te lasa liber. Cerul te lasa liber si, in libertatea ta, cerul te iubeste. Si te intelege. Pentru ca si el, in intunericul lui – atunci cand nu vine toata lumina aceea, sa-l imbolnaveasca, sa-l albeasca de temeri si de furie – este la fel de singur ca si tine.

...Cerul nu ma judeca ; iar atunci cand privesc spre el – este pustiul pe care il caut – pustiul si tot recele acela – tot recele acela sa inghete durerea din mine ; sa inghete gandurile din mine ; sa inghete, doar pentru cateva clipe, insusi sufletul, si sa ma faca sa uit ca exist.

-          Nu ti-e teama de pustiu, de toata singuratatea asta pe care o invoci, cu care te identifici atat de inversunat ? Nu ti-e teama ca, daca ai sa te afunzi in tot intunericul, daca ai sa-l alegi ca nume al tau, nu ai sa mai poti sa te intorci cu toata fiinta ta, inapoi niciodata ?

-          Nu. Nu imi este teama de nimic cand privesc spre Cer. Si este pentru ca nici lui nu-i e teama, nici lui nu-i e teama sa se afunde, sa se absoarba si sa moara tot, inecat in ochii mei. Nu-i e teama ca am sa-l fur, ca am sa-l ranesc si apoi sa il vorbesc, cantand povesti despre el in lumea-ntreaga, cantand luminii – despre intuneric. Cantand luminii – despre pustiu. Despre mister. Despre necunoscut, despre raceala – despre inghetarea tuturor sentimentelor si toata linistirea cereasca ce va sa vina dupa aceea. Nu. Nu am sa-i cant luminii despre Dumnezeu. Nu am sa-i cant lui dumnezeu despre adevaratul sau Stapan, de acolo de sus – si despre adevarata mantuire, si adevarata linistire. Despre frumusete. Si fericire.

Si despre divinul. Unei clipe minunate. In care uiti. Si, murind, te nasti pe tine, inca o data, mai etern si mai viu ca orisicand.

17-11-2013