II 21 de grame

In campul meu cu flori de hartie, zac inauntru ore intregi. In campul meu cu flori de sange, eu m-am innecat inauntru de un infinit de ori, am murit inauntru si am primit durerea ce curgea de sus de mii si mii de ori.

...incat am pierdut numaratoarea... Cand, intr-o zi, m-am pomenit pe pamantul de sange, numarand cifre fara noima in ce a mai ramas din mintea mea obosita – mi-am dat seama de un numar – un numar infinit pe care nici nu imi dadeam seama cum am putut sa il rostesc – cum de a mai putut sufletul meu sa suporte o infinitate de astfel de secunde, de astfel de graunte marunte de macinare inauntrul trupului bolnav de timp – si nu stiam de unde a rasarit el, de cand am inceput sa il adun si sa compun inauntrul meu un recviem al mortii pe Pamant. Numaram de atat de mult timp incat nici nu mai imi dadeam seama care era obiectul numaratorii mele, rostul ei – erau ele momente, erau ele secunde, fragmente marunte, minuscule de viata, ratacind viermanind inauntrul meu, moarte, una cate una, ca stelele de deasupra care se vad, dar nu mai sunt demult – erau ele substanta mea, din moment ce erau la tot ce ma puteam gandi de o viata ? Numaram si numaram, si nu imi dadeam seama ca ma mini-distrug cu fiecare mini-secunda care mai intra in corpul meu slabit. Eram eu produsul unor clipe moarte si atat ? Eram eu moarta pentru ca ma incapatanam sa le tin rostul inauntrul meu, pentru ca nu ma puteam vindeca de el – de timp ?  Si de ce nu o puteam face, in fond ? Ce ma obseda atat de mult in adunarea frenetica a secundelor – a secundelor moarte, netraite, dureroase inauntrul meu – ca si cum fotografii alb-negre ale  trecutului nemiscat ar mai putea avea vreo insemnatate in viitorul necunoscut care ma astepta ?

Daca numaram viata, o pierdem. Daca ne compunem viata din secunde, fragmentele de substanta vie, de lichid colorat, palpabil – de adevarat – din launtrurile noastre vii, stralucitoare, se scurge tot in afara, pentru a le face loc lor – straniilor, cenusiilor parazite care ne transforma mintile intr-un ceas care ticaie neincetat dupa ceea ce a pierdut candva. Care ticaie neincetat, plangand o eternitate ceea ce a murit.

Eu plang, eu ma pierd si ma rasucesc inauntrul meu dupa momentele mele de fericire moarta pe care cred s-o fi avut candva, dar toate astea sunt doar nascociri.

Eu plang, eu ma pierd si ma rasucesc inauntrul meu dupa amintiri netraite, iar cosgiugul imi este timpul – vesnicul, inselatorul timp care nu se va termina niciodata, dar ne termina sufletele noastre de nebunie, de boala lui, de boala lui fara de leac, caci ea nu exista cu adevarat.

Este doar in mintea noastra.

... si daca alegem sa ne compunem viata din momente... – cate din aceste momente sunt cu adevarat ale noastre ? Cate ne compun pe noi, cei adevarati ? – care suntem noi printre atatea plasmuiri de timp? Cate din acele infinit de multe momente diluate in marea de amintiri a sufletului nostru exista in realitate ? – care e realitatea ? Cate nu le-am plasmuit din deznadejdea noastra ? Cate au contat ? Cate s-au pierdut in drumul de haos spre miezul nostru instabil, fisurat ? Cate nu se pierd acum, in momentul asta, cat ma gandesc eu la tine, la noi, la timp si la moarte ?...

Cate ne fac viata mai frumoasa ? Si daca la sfarsit, tragand linie, ne dam seama ca prea putine, de ce alegem sa ne masuram viata astfel ? – in timp, in secunde nesemnificative pentru ca ele, singure, nu inseamna nimic cand ne uitam inapoi. Suntem calaii propriei noastre distrugeri. Pentru ca alegem sa ne alcatuim viata din ceea ce ne doare mai mult – iar boala mea cea mai grea esti tu, si este moartea, si este timpul – un infinit, un infinit de timp fara de tine inauntrul meu.

Si in afara ta.

Si daca viata noastra nu e infinita ? Daca e limitata ? Daca timpul numarat nu e niciodata suficient – unde ne punem toate avutiile noastre, toate comorile, toate fericirile si toata stralucirea inainte sa paleasca si sa se stearga, parasindu-ne ? Cat de mult incape in putinul nostru ? – cat incape in putinul meu despre tine – si unde se duce ceea ce nu ramane ? – la cine ? Si... daca se duce la altcineva, eu cu ce mai raman ? Sunt tot eu ? Sau poate sunt persoana care le-a primit – poate ea este ceea ce am fost eu – ea, ea cea care m-a furat, m-a privat de o amintire, doua, mai multe... Un infinit. O singura amintire pierduta despre tine este un infinit de gol inauntrul meu.

Cat de mult castig cu ceea ce raman ? Cat de mult ? Un strop. Un graunte. O firmitura – o firmitura din mine ramane dupa ce ma sparg, si ma rup in sita timpului trecut – un nimic. O secunda.

Asta e ceea ce sunt eu – o secunda. Iar o secunda... este infinita. O secunda despre tine este infinita inauntrul meu. Perfecta. Si va fi mereu acolo. Pentru ca ea exista – tu – existi ! ...Cel putin atata timp cat exist eu.