Triologie Caderii - 3 metri sub Cer

Cand toate zidurile

Cand toti oamenii

Si toate pasarile

Sunt bolnave de numele tau

Eu nu mai am

Si nu mai stiu

Unde sa ma mai duc

Sa te pierd.

Asa ca te sterg

Si iti vomit chipurile inapoi

Pe toate - in flori

La mormantul sufletului meu.

"Ezekiel 38:20 

The fish of the sea, the birds of the air, the beasts of the field, every creature that moves along the ground, and all the people on the face of the earth will tremble at my presence. The mountains will be overturned, the cliffs will crumble and every wall will fall to the ground."

Cand toate lucrurile au sa inceapa sa cada din ceruri, cand baladele vesele ale pasarilor au sa se transforme in canturi de agonie, in picajul lor halucinant catre sol, cand pamantul va deveni rosu de durerea cazuta astfel asupra lui, eu am sa stiu ca, in sufletul tau, tu ai inceput sa ma parasesti.

Cerul va avea sentimentul tau dimineata cand imi respirai cald pe fata rasuflari de soare nou, de zi noua, si-mi zambeai. Cerul va avea gustul respiratiilor tale incatusate in inima mea, si atunci am sa stiu ca am murit – caci ele numai ale mele sunt, si nu fac parte din ast cer, din asta lume –  iar eu respir acum numai aer din plamanii iubitului meu.

Lucrurile toate au sa strige numele tau, si toate – locurile toate, fiintele toate – au sa se coloreze in chipurile tale, iar eu nu am sa mai pot sa merg nicaieri fara sa te regasesc pe tine oglindit in ele o data, de o suta – de o mie de ori – acum si pentru totdeauna in infernul etern in care s-a transformat cerul sub care traiesc.

Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu atingeri de sarutari, cu sarutari de atingeri, daca tu nu ai fi hotarat sa pleci. Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu aer din tine, cu tine din aer, si nu te-as mai fi gonit, si nu te-as mai fi dat, speriata, la o parte, caci tu esti albatrosul meu, iar eu sunt menita sa te urmez, seara de seara, la apus, pe cand iti iei zborul, si sa fac tot posibilul sa nu te parasesc. Sa nu ma parasesti. Dar tu ai zburat prea departe de mine. Cred ca as fi putut sa ma obisnuiesc cu iubire de tine, cu tine de iubire, de fericire inauntrul meu, dar tu ai vrut sa ma inveti apoi cum este sa am iubirea de moarte si moartea de iubire, in loc sa o am pe cea din tine.

Daca inchid ochii, cred ca pot sa te vad. Esti aici – si nu stiu cum de asta e posibil – dar te privesc, desi nu te-am vazut niciodata. Esti cald, si ai parfum de zahar, asa cum cred sa aiba nalbele dulci cand se topesc – nu in guri, ci in plamani fierbinti, si in aer cald din tine, sa ti-i caramelizeze complet pe dinauntru si sa rasufli apoi greoi, in respiratii intrerupte, cum numai ingerii goi, rupti de lumea asta, mai respira cand coboara obositi printre noi.

Esti cald si ai aroma de zahar – asa cum cred ca trebuie sa fie cu adevarat primul sarut intre doua suflete care se ating, intre doi nori care se lovesc, intre doi oameni care se iubesc. Asa – dulce, moale, usturator, ca si cum otrava lenta ne-ar curge prin corpuri, si nu lichid, si nu materie concreta, si nu senzatii aievea, de pe lumea aceasta – ci moarte, moarte in cea mai pura forma a ei – neagra, puternica inauntrul viscerelor noastre – caci numai in intuneric putem saruta o gura de om cu adevarat.

In mintea mea suntem inca impreuna. Suntem inca aievea... Si nu e minciuna ce simt, si nu e minciuna ce isi aminteste sufletul meu, si ce canta cerul asta despre mine. Caci, chiar daca sunt moarta, eu tot traiesc in adevarul unui fapt – unui fapt etern inauntrul meu, inauntrul lumii asteia – singurul poate – si anume ca undeva, acolo, a existat si a plutit, chiar si pentru o clipa doar – dar una ce a parut nesfarsita – o idee de « tine » ce se va invarti in cele mai adanci fibre ale fiintei mele, nepalita si nemurdarita prin nimic, pentru vecie.

Dar tu ai plecat. Nu-i asa ? E adevarata, e reala, e aievea – plecarea ta, parasirea ta – o renuntare, o usa inchisa, un salut neincheiat care a mai zabovit o clipa, a intelegere, peste inima mea – o adiere – si apoi a disparut.

De ce ? De ce... oare chiar atat de putin meritam. Oare chiar atat de mult am gresit.

Dar tu ai plecat. Sufletele noastre, atat de necontestat distincte, nu au putut, in zborul lor, atinge, intr-o sarutare, toata iubirea, toata puterea sentimentului acestuia si au lasat, in picajul lor, sa le scape norii, inaltul, cu doar 3 metri de ezitare inainte de un capat intuit al cerului, in eternitate.

28-11-2013