Dupa aceea, am stiut ca niciodata, nimic din ce
am sa traiesc eu nu va mai fi adevarat – niciodata mai adevarat ca acel unic
moment de sfarsire, de moarte albastra inauntrul meu, innecata sa se sufoce, sa
se umfle in organele mele de foc, de arsura – pentru ca am refuzat, vezi tu – am
refuzat sa o las sa iasa afara, afara din viscerele mele, din adancurile mele,
din golurile de aer aflate in deriva, fara sens, plutitoare acolo.
Eu nu mai traiam. Nu mai eram vie. Nu mai eram
reala – nu mai eram adevarata – nu mai eram nimic.
Strangeam cu incapatanare moartea inauntrul meu si nu mai voiam sa-i dau
drumul.
(Ma gandesc ca asa trebuie sa se fi simtit si primul prunc de pe Pamant
cand a gustat prima oara din aceasta lume – cand a facut ochi si a gustat
lumina, cand a prins simturi si a strans razele-i intre degete, si spini si
petale de floare de pe sanii mamei lui cand a gustat alb de femeie si a stiut
ca asta-i va fi condamnarea – sa guste o vesnicie din sangele unui cer fara
caldura ca sa ajunga candva la albul perfect al acelei linistiri.)
Ma intreb daca e adevarat ce se spune – ca
boala asta, ca blestemul asta ne urmareste de secole de viata – si, daca e asa,
inseamna ca sunt alti oameni care, avand posibilitatea sa existe mai departe,
ar fi putut sa ne povesteasca cum era la inceput. (Eu eram la inceput ? Am
fost vreodata aici inainte de asta ?)
Cunosc foarte putini oameni vesnici in lumea asta. Iar ei sunt vesnici numai pentru
ca exista aici dinainte sa apar eu – si aceasta ii face stralucitori,
extraordinari – sunt nemuritori in trecutul meu necunoscut, uitat, nenascut. Iar oamenii aceia sunt poate
familia mea – cei care m-au cunoscut inainte ca sa am sansa sa o fac eu insami
– cei care au stiut cine sunt inainte s-o fac eu insami, cei care m-au vazut in
dragoste inainte sa apar si au ales sa-mi dea drumul sa traiesc.
Oare ei ar putea sa-mi impartaseasca putin din
secretul acestei vieti? – oare il cunosc catusi de putin, pentru simplul fapt
ca sunt mai trecuti decat mine – eu,
care traiesc atat de mult in viitor incat am uitat demult sa mai fiu prezenta, sa adun si sa strang amintiri
inauntrul meu despre trecut ca sa hranesc mai departe setea de raspunsuri a
copiilor ce o sa apara din mine – din tot nimicul si deriva asta, la randul
lor.
(Ma intreb daca parintii nostri au simtit aceeasi foame, acelasi sevraj
pentru final, pentru sfarsire – o sfarsire de moarte in sufletele lor grele –
si daca nu ne-au urat intocmai pentru aceasta din prima clipa in care am luat
viata in lumea asta, mai departe, din golurile lor. Acestea nu mai erau goluri
acum. Nu mai aveau gauri inauntrul lor, caci dragostea lor ii umpluse si, apoi,
ne creeasera pe noi. Dar apoi au ramas la fel de pustii, si inca si mai
singuri, desfigurati in interiorurile lor sangerande de fericirea plantata si
smulsa de acolo in flori putrede, rosii-sangerii ale iubirii, caci trebuisera
sa renunte la dorul lor de dragul nostru, odata nascuti. Dragostea ii umpluse,
toata deodata si pe de-a intregul, si apoi ii distrusese intr-o fractiune de
sacunda, innecandu-i in golul ce nu paruse niciodata asa de larg inainte. Nu
mai puteau sa-si doreasca sa moara, totusi, intr-o lume in care legaturi de
sange ii tineau inclestati de Pamant. Ei nu se mai puteau sfarsi – ei nu se mai
puteau sfarsi in afara lumii acesteia, a tuturor si pana si a lor insisi, in
uitare, in instrainare vesnica de viata si de tot ; caci lumea ii privea
acum, si ea avea ochi mari, caprui de copil...
Si eu cred ca ne urau in clipele acelea. Da, ne urau. Si mai cred ca ne
urasc si acum. Caci – nu-i asa ? – noi i-am furat, i-am privat de singurul
lor vis, de singura lor cerere catre viata... revendicandu-ni-l noua, inapoi,
prin sufletele noastre, la fel de goale si de sangerande, sperand sa ne putem
acoperi gaurile asa cum au sperat si ei sa o faca odata. Noi... ne dorim sa murim.
Si ii omoram si pe parintii nostri prin aceasta.)
Diluare
Azi am spart o cana de portelan. A cazut si s-a
facut farame la picioarele mele, iar fragmentele de sticla au sarit in ea in toate
partile, improscand in stropi ce lipaiau pe podea, de laptele murdar aflat
inauntru. Pacat – era o cana frumoasa. Oare ar trebui sa-mi para rau? Oh, nu,
caci cat o invidiez – cat as vrea sa fi gustat eu din bucuria ei, din fisurarea
unor cioburi de vopsea, din despartirea, din sarutarea smulsa mortii in atatea
parti mici de fiinta, de ganduri, de sentimente, cat sa nu le mai simta – din
amputarea ei nedureroasa care i-a dat voie sa mai respire o secunda... O
secunda inainte sa cada in uitare. Oh, biata creautura, oh, biata creatura !
– dulce e fericirea ta !
De ce nu pot eu sa cad astfel – de ce nu pot eu
sa ma sparg intr-o mie de bucati cand ma izbesc de Pamant sa il gust sub carnea
mea, sa ma taie in inima mea fleasca ?
Oare asa cum, fara remuscare, am trantit eu
portelanul albastru de podea, in acelasi fel suntem trantiti si noi de Pamant
peste acea suta chinuitoare de ani ? Oare cu la fel de multa parere de
rau, cu la fel de multa compatimire, cu la fel de multa remuscare...cu la fel
de multa ura ?
...pentru sfarsitul nostru scurt, pentru un harait
atat de sfredelitor al sufletului inainte sa se sparga ? Si pentru tot
infinitul de fericire ce va urma dupa, in afara lui – in afara vietii – in afara
creatiei si a timpului insusi – caci noi suntem vesnici acum. Mai vesnici decat
va putea El sa fie vreodata.
Caci noi nu mai avem nevoie sa simtim viata
acum. Si nu mai avem nevoie sa ne hranim cu ea, sa respiram aer si iubire din
lumea aceasta ca sa ne simtim vesnici ( suntem vesnici deja).
Si nici o farama din durerea ei, odata cu
aceasta.
Nu mai avem nevoie sa simtim durerea. Acum
nimic nu mai jinduieste. Nimic nu mai sufera.
Nimic nu mai exista. Nimic pe toata lumea
aceasta.
Nimic in afara de toata vesnicia.
Nimic in afara de tot.
...si de toata linistirea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu