Este ciudat cum in
serile de vara poti sta pur si simplu pe jos si simti cum cade cerul in tine –
cum cade lumea si toate lucrurile peste tine si nu poti face nimic sa le
opresti. Tu insati ai cadea... daca ai mai avea unde.
Pot sta pe pamant si
auzi cum intreaga lume se prabuseste. Si – daca stau nemiscata – cu membrele
intepenite in jurul meu – poate nu are sa ma atinga si pe mine, si n-am sa ma
prabusesc si eu mai departe, alaturi de ea.
Gravitatia asta
nebuna ne absoarbe pe toti. Toate lucrurile au inceput sa cada de la o vreme,
din cer parca – dar ce este oare dincolo de cer sa mai cada ? - deja avem
toate lucrurile aici. Dar ele au inceput sa ne scape printre maini, si insusi
sufletul nostru a inceput sa se taie in bucati si sa curga inauntrurile
noastre. Nu mai avem nimic. Nu mai putem pastra nimic – nu mai putem iubi
nimic, ori tine nimic pentru noi, caci pamantul le cere – le cere pe toate
numai pentru el.
Si atunci cand cad,
rasucindu-ma in bucati frante din mine, nu ma pot gandi decat la vorbele pentru
tine – cazute inainte sa le rostesc ; la sentimentele pentru tine –
pierdute inainte sa ajunga la tine ; la bratele mele – desprinse de tine
inainte sa apuc sa te iubesc.
Toate lucrurile cad.
Si cred ca oamenii au inceput sa cada in ei insisi. Doar eu. As vrea sa fi
cazut in bratele tale.
Stau in curentul de
la dus si privesc cum apa formeaza baltoace negre, pliandu-se dupa curbele
cazii murdare si ducandu-se apoi pe gaura de evacuare. Simt ca mi se face rau
si caldura ce imi ingroasa plamanii sta sa dea toata pe dinafara. Apa a capatat
forma de baloane curbate la capete, dar gurile baloanelor mele au cedat, iar
aerul lor explodeaza din pungile de plastic, curgand lichidul negru sub
picioarele mele, murdarindu-ma, patandu-ma de intunericul dinauntru si
amestecandu-se cu secretiile sufletului meu, despartite in rauri sarate intre
degetele mele incretite de apa.
In ultima vreme,
toate lucrurile ajung la groapa de gunoi – toate – resturi, mancare stricata,
hartii scrise, hartii nescrise, cuvinte si obiecte, lichide si solide, plastic
si tabla, pungi de aer si sentimente. Toate sunt aruncate, fara sa se mai tina
cont de felul lor, de valabilitate, de scop, de natura – oamenii uita ca mai au
nevoie de lucruri si au inceput sa arunce parti din ei – au inceput sa-si
arunce sufletul – la cosul de gunoi.
In ultima vreme,
toate lucrurile ajung la groapa de gunoi, la gura de evacuare, la gaurile negre
din afara noastra – din pamant, apa, aer – spatiu – goluri, despartituri,
locuri ramase neocupate in timp, in lume, in trecut sau amintirile celorlalti,
oricare ar fi ei – si din noi insine. Ne aruncam sufletele pe unde apucam – in
gauri negre de pamant, in scorburi de copaci, in scorburi de animale – de
oameni – de oameni...Ne aruncam sufletele unde nimerim. Ne aruncam sufletele la
intamplare, in afara noastra – in timp, in spatiu, in oameni fara nume, fara
urme, fara sentimente – ca sa se incapa de prea multele din noi – de prea
multele, si prea dureroasele, inutilele “noi” aruncate la cosul de gunoi.
In ultima vreme, ne
aruncam.
In ultima vreme, nu
ne mai dorim.
In ultima vreme, am
inceput sa cadem – si, prin cadere, pierdem toate partile din noi pe care le
credeam stabile odata – toate sentimentele, si iubirile, si visele – strans
lipite in sufletele noastre – frunze cazatoare acum sub cerul de toamna. Ne-am
izgonit de ele si le-am aruncat in noapte, crezand ca intunericul are sa stie
mai bine ce sa faca cu ele, ca are sa le ascunda mai bine si sa le piarda mai
cu succes in uitare decat am reusit noi s-o facem vreodata.
In ultima vreme,
toate lucrurile cad. Toate obiectele, toate resturile, toate cele stricate, si
rupte, si nefolosite, nefolositoare, iubite, neiubite, traite, netraite – toate
– toate – in gaurile inspaimantatoare de spatiu, de timp – si oamenii le uita
acolo, fericiti pentru totdeauna de nesufletele
lor.
In ultima vreme,
oamenii se multumesc cu netrairea, cu nesentimentele, cu nesufletele, cu
neadevaratul, si isi dau drumul sa cada...
...numai eu as fi
vrut sa raman – sa raman aici – si daca ar fi fost, totusi, sa cad, sa fi fost
nu in gauri, nu in guri negre de spatiu si de timp – nu – nu in uitare – nu in
moarte – ci in locuri inca vii, inca verzi si infloritoare, si mangaiate de
lumina unui soare mai bun – caci el inca exista – si as fi vrut sa gasesc acest
soare in inima ta pulsanda de viata si substanta inca neterminata de timp.
In ultima vreme,
toti prefera sa cada in afara, in intuneric si brate recomfortante ale uitarii.
Eu – eu as fi preferat sa fie tocmai inauntru, in lumina si brate, chiar si
ucigatoare, din tine. Si as fi fost deopotriva de fericita.
23-11-2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu