Homizid

Boala ei era incurabila. Ajunsesem sa inteleg asta in timp, iar gandul la inceput de neindurat in mintea mea incepuse sa capete contur in realitate – murea. Se sfarsea in fata ochilor nostri, iar zilele ei pe acest Pamant erau numarate. Nu aveam de gand sa o mai vedem niciodata asa cum fusese inainte, si nici ea pe noi, si nu aveam nicio mila pentru Cel ce ne priva de prezenta ei in aceasta lume.

O banuisem indelung... Semnele degradarii ei aparusera treptat, iar eu eram orifiat de propria curiozitate, de dorinta-mi de a tine evidenta cursului acestei maladii nedeslusite, de a nu scapa si neglija nimic, de a nu ignora niciun fapt si de a inregistra totul in mintea mea, intocmai cum se intamplase. Slabirea. Perioadele scurte de luciditate urmate de unele inzecit mai lungi de vie, pura nebunie – acele zile aveau o senzatie nedefinita de alb – de alb strident, stralucitor, si pareau sa fie infinite, zugravite cu tipete si durere, iar trupul ei parea o rana vie care nu urla sange, ci lichid argintiu, fiert in trupul ei si izbucnind in ochii larg deschisi ca doua vapai sub cerul polar. Eram aproape flamand pentru momentele acelea, si asteptam zilele cu o frenezie vecina cu excitatia trupeasca, caci niciodata nu ma simteam mai adevarat decat atunci cand gustam din suferinta pura a acelei fapturi. Parea ireala. Incredibila. Si incantator de neindoielnica, de curata in nebunia ei intr-o lume in care falsul si plasmuirile de orice fel imi omorau zilele cu ipocrizia lor.

Eram dezgustat de mine insumi pentru ceea ce gandeam. Pentru starea mea de desfatare, pentru fascinatia mea pentru durerosul si crudul, si acidul existentei acelei fapturi pe care simteam ca eu insami as fi putut fi cel ce o impingea la moarte, prin forta nefireasca a gandurilor mele. Eram flamand de durerea ei. Eram flamand sa o vad suferind, sa o vad miscandu-se in felul acela, sa o vad contorsionandu-se in chipurile acelea, chinuita cu o putere vecina cu tortura fizica, sa o vad tipand si racnind toti demonii in afara ei – iar suntele acelea nenaturale pareau sa apartina unei altei lumi, vocea parea sa nu fie a ei, ci a unor fabuloase creaturi venite chiar din focurile albe ale pamantului, iar urletul mortii devenise un cant sfasietor catre inalt – pura incantare pentru urechile mele, pura andrenalina in venele mele si lumina orbitoare in ochii flamanzi de adevarat – de adevarul suprem al acelui moment. Sentimentele devenisera lichide, iar moartea care ne pandea pe amandoi avea consistenta unei otravi intepatoare care se prelingea in arterele noastre cu o viteza ametitoare, de parca ar fi fost insasi fragmente albastre de cer, ducandu-se la insasi centrul fiintei noastre sa o imbolnaveasca complet si iremediabil de gustul lui.

Dar ea fusese singura care ajunsese sa se si sfarseasca de dorul lui in zilele acelea, de nebunia acestui inalt, a acestui inalt de neatins – si am simtit ca o invidiez de moarte in ziua aceea, am vrut sa o innegresc literalmente de ura mea, sa-i murdaresc corpul incarcat de lumina, sa-i smulg privirea senina, implinita de pe chipul nemiscat si sa o privez de acea stare la care se zbatuse atata sa ajunga si pe care eu, cu mintea mea slaba, o numeam cu sete – « fericire ».

Tinusem necrologul perfect al acestei morti, spre a-l utiliza mai apoi spre propria satisfactie. Poate am de gand sa fiu considerat un sadic, dar jur ca niciodata nu am simtit o mai mare bucurie ca in zilele acelea cand am luat parte la dezlegarea unei fiinte de aceasta lume, prin cele mai sfredelitoare torturi fizice si psihice pe care le-a putut indura trupul ei pamantesc inainte sa isi dea drumul si sa se inalte spre cer.