In baia albastra
mirosea a clipe crude. Desi le
pusesem la pervaz sa se coaca, le simteam mirosul intepator, vegetal, de
materii inca nedezvoltate, si aproape ca ma innecam de fiecare data, intrand,
de toata tineretea lor.
Le uram : toata tineretea aceea; tot mirosul
acela sarat. Tot gustul acela de albastru in gura, atat de albastru ca simteai
ca te arde pe interior si ca iti usuca gatul de pofta soarelui ce se lasa asteptat.
Dar soarele lor nu
rasarea niciodata. Si oricat –
oricat le udam, oricat le hraneam cu lumina, cu sentimente, cu sperante –
altele si altele noi, mai proaspete si mai puternice zi de zi – si stateam langa ele si le vegheam, clipele mele crude nu infloreau niciodata.
Nu aveau nici rasarit, nici sfarsit. Nu aveau nici
continut, ori sens – ele aveau doar o idee de viata, o idee de culoare, o idee din orice, dar doar o idee, si nu cunosteau de fapt nimic despre nimic – si nu
iti poti compune zilele si realitatea din idei fara substanta, fara rost.
Caci ajungi sa innebunesti. Si sa te sufoci de mirosul crud. Al unor sori, al
unor minuni, al unei vieti ce nu va
izbucni niciodata.
Si inca privesc uneori, cand imi aduc aminte,
catre plantutele mele de timp de langa geam, si nostalgia ma cuprinde. Si
tremur. Si oftez. De dorinta, de regret ; de dragoste, de renuntare.
Soarele rece cade pe ele prin geam si nu le incalzeste niciodata. Razele
orbitoare cauta sa le prinda privirile pierdute, ametite de copii inca in fasa,
si nu le sparg intunericul niciodata. Intuneric si raceala e mereu acolo, in
tulpinile inghetate ale clipelor mele – si nu se urnesc niciodata – nu le
cheama, nu le ridica el, timpul, niciodata dupa el, sa creasca odata cu el. Nu
este niciun loc potrivit, niciun timp potrivit pentru clipele netraite lasate in urma.
Caci ele au murit demult – si la fel si visele lor despre tine, cele pe care
le-ai plantat acolo – in nisipurile timpului, langa samanta lor – odata cu ele.
Si acum, dupa atata timp, vindecata de
radacinile necrescute ale sperantei, sufar inca de amintirea amorului luminos,
cu petale albe si tulpini puternice de floare in pamanturi din sufletul meu, ce
nu se va implini in mine, vesnica si stralucitoare, niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu