I Alice in Wonderland

Am cazut atat de adanc si de indelung incat am si uitat unde ma aflu – am uitat cerurile lumii mele minunate unde toate lucrurile canta si nasc flori albe in pamantul creat de mine – am uitat pana si cine sunt, daca sunt eu cea care vorbeste acum... sau daca eu fauresc gandurile acestea.

Lumea mea minunata e fisurata. E moarta pentru mine. Nu o mai doresc, nu o mai iubesc – te reneg, lume minunata, te reneg ! – caci a mea nu esti, a mea si a dorintelor mele, a mea si a fericirii mele nu – tu nu imi doresti decat distrugerea, macinandu-ma incetul cu incetul inauntrul tau pana la dizolvare absoluta intr-un cer care mi-e strain ... intr-un cer al carui albastru crud de poveste s-a murdarit de mult – tu, tu ai fost cea care a varsat tot sangele asta peste el – tu esti cea care curge inca peste mine lacrimi sarate de suflete suferinde – tu esti cea care face spiritele sa planga si le manjeste miezul curat cu gandurile tale de pacat. Tu esti cea care face o lume intreaga sa planga, sa se auto-distruga de durere si sa curga, curga peste noi, sa curga, curga si sa moara de o mie de ori.

In campul meu cu flori de hartie

Care nu mai pot sa faca dragoste

Ci doar sa curga sange

Din gauri nevazute

Eu sunt margareta mica

Care nu s-a transformat inca

In  garoafa rosie

Ce va arde

Toata pajistea in flacari.

In campul meu cu flori de hartie, zac inauntru ore intregi. In campul meu cu flori de sange, eu m-am innecat inauntru de un infinit de ori, am murit inauntru si am primit durerea ce curgea de sus de mii si mii de ori.

Sunt aici, si mor sub cerul de sange violet – sunt aici. Sunt aici si mor durere lichida inauntrul meu. Inima mea zvacneste in consistenta sa acida, otravitoare. Dar rezista inca. Sunt aici si sunt supusa la un proces de mutilare a sufletului din mine. Celulele mele se despica in doua, intr-un infinit de protoni – intr-un infinit de protoni chinuiti de tipete si de gemete mute inauntrul meu. Dar durerea care cade nu inceteaza. Si nimeni nu o opreste. Sunt aici, zacand nemiscata, tanjind catre nimic, fara sa clipesc – caci, daca sufletul meu ar rosti chiar si un sentiment cat de mic – un sentiment cat de mic catre tine, iubitul meu nestiutor – s-ar sinucide imediat de durerea sfasietoare care ar navali toata in el precum o ciuma nebuna – precum o lepra, cursa toata din cerul asta imbolnavit, palid a moarte. Iar atunci, toate partile din mine s-ar inrosi ca focul, arzandu-ma sa se desprinda de mine – sa ma desprind toata de mine, de lumea asta, cursa, diluata, otravita, arsa toata in pamant – inrosit deja de durerea atator altora - si sa scap.