Nu exista niciun cer intre copaci

Nu as fi vrut niciodata sa-i pierd pe cei cu care eram – nu as fi vrut sa pierd pe niciunul dintre ei, oricati – oricat – ar fi fost, am fi fost impreuna. As fi vrut sa-i tin pe toti inauntru, acolo, sa fim mereu asa apropiati in apropierea noastra. Mereu linistiti cand pluteam liberi unul in celalalt, pentru ca numai afara era inchisoare, si numai in aer ne simteam inchisi de cuvintele si sangele nostru. As fi vrut sa-i iau pe toti inauntru si sa nu-i mai las sa plece niciodata – sa nu ne parasim unul de celalalt, sa nu ne parasim sufletele inauntru pentru ca am plecat asa mult in afara in utlimul timp. Sa nu ne despartim. Erau, rand pe rand, parti in mine – si toti ajungeau sa-mi cunoasca interiorurile, si toti aungeau sa le iubeasca, si sa le guste, si sa ma respire in mod diferit – iar eu nu deveneam libera decat in gurile lor deschise, cu graba lipindu-se asupra mea. Deveneau parti in mine, deveneau bucati in constiinta mea, iar eu nu voiam sa ma despart de partile mele, caci cine ar vrea sa se desparta, cine ar vrea sa se rupa in bucati, vreodata ?

 Ne cunosteam in parti din noi, si ne iubeam in toturi care nu ar fi fost niciodata la fel dupa aceea, daca una dintre ele ar fi decis sa isi dea drumul si sa plece incet dinauntrul meu, dar sa ramana undeva in urma, fara sa o sesizez decat ca pe o intindere de ata pe pielea mea – niciodata suficient de groasa, niciodata suficient de aproape – tot timpul in jur, dar niciodata inauntrul meu. Cei care vin o data nu mai pleaca niciodata. Raman, dar raman departe, in jurul tau, la distante pe care sufletul, chinuindu-se, nu le poate recunoaste si apropia niciodata de gura lui inapoi. Gurile voastre inchise in laturile mele ma inchid mai mult ca orice parc cu gauri albastre intre copacii ce se impletesc mincinosi deasupra si dincolo de care nu imi pot afla zborul niciodata – nu exista niciun cer intre copaci.

Lipsa

Ce imi izbeste plinurile zilele astea sunt lipsurile dintre ele. Ce imi izbeste fericirea este nefericirea, si ce imi rupe corpul e ceea ce vine sa-l uneasca, atunci cand nu esti langa mine.

Sunt lipsuri in mine. Sunt inca lipsuri. Doare constiinta lipsurilor cand credeai ca ai ajuns la plinatate. Doare prezenta mortii in atata viata, doare prezenta neprezentei – doare prezenta celui ce nu este, atunci cand el este de atatea ori, atat de aproape in departarile mele tot mai repetate. Niciodata nu as putea sa ma simt mai singura cand sunt impreuna. Niciodata nu se simt mai distante partile mele cand le pune cineva laolalta. Niciodata nu m-ar putea durea mai mult completurile, atunci cand devin incomplete, singure de goluri in plinul ce le urmeaza.

Sunt lipsuri in mine. Sunt lipsuri in ceilalti. Sunt lipsuri in noi, si, in gaurile atat de departate sunt doua capete care se urmaresc, si le astept sa ma lege, sa ma tina intr-un punct, stabile in nodurile lor, intinse clare intre oase, cat sa le pot vedea si eu in corpul cu noi edificatii... dar niciodata nu se-ating ele – capetele mele, si niciodata nu uneste iubirea doua colturi de durere, sa o sparga de indoiala, niciodata nu se trece puntea intre constructii de sentimente, atunci cand se-apleaca spre mine palma ta si corpul invata sa rosteasca in cuvinte ca ai sa vii sa ma iubesti.

Prapastii implinite

Mi s-au vindecat ranile de la tine. Am nevoie de tine sa vii sa ma lovesti din nou – am nevoie de urmele tale noi – am nevoie sa te simt, sa ma urmaresti din nou in ascunzatorile mele, pe luncile de piatra, sa faci gauri in pamantul din mine din nou.

Mi s-a vindecat corpul de tine, respira bolnav de sanatos acum, si boleste in rupturi neterminate de atingeri, regenerate de departari la un loc pe alaturi – acolo unde durerea ta nu a lovit suficient in mine, cat sa intre inauntru si sa nu se mai indeparteze niciodata de sange inapoi.

Sa nu cumva sa stergi sangele din mine. Sa nu cumva sa stergi durerea din mine.

Sa nu cumva sa imi stergi ranile de tine-le uscat ramas deasupra. Dedesubt, se simte caldura dorului incrustat in muschi atat de bine.

Sa nu cumva sa imi opresti ranile sa curga. Sa nu unesti gaurile din mine. Sa nu aranjezi sufletul la loc – sta bine suspendat asa. Ma gandesc ca stomacul ar putea sa-l inghita oricand cand ramane asa, peretii s-ar putea retrage si inima l-ar putea oricand scuipa inauntrul lui ; iar eu, cu respiratia oprita, astept momentul caderii intr-o frenezie vecina cu dementa. Ce conteaza daca eu nu respir cand tu poti sa urli in mine atat de frumos ?...

Sa nu imi unesti capetele. Sa nu imi unesti ranile. Sa nu imi unesti mine-le, si sufletul de corp niciodata inapoi.

Vreau sa simt ca se imbolnaveste – cand ma dor de mor, interiorurile mele dezordonate simt ca traiesc.

Despartire

How do you feel about people ?

Ce simti despre oameni?

Ce simt? Nu simt despre oameni. Simt ca sunt in plus. Prea multi, cand tot ce ar trebui sa fie este propria constiinta. Atunci cand trebuie sa fii tu, si intervin ei. Pentru ca ei nu sunt tu, iar tu incepi sa mori cand ei traiesc in jurul tau, injurand tau-ul tau. Atunci cand trebuie sa incepi sa fii tu, ei se continua, si nu exista punct in sirul lor, mereu identic, mereu dureros. Atunci cand vin ei si te inchid cu sentimentele lor mari... Atunci cand trebuie sa fii libera, si sa fii putin, si sa nu fii nici macar cuvinte, pentru ca si in cuvinte sunt ele – sentimente. Atunci cand toti vor sa fii.

 Atunci cand trebuie sa nu mai simti, sa nu mai fii nimic. Nimic. Dar nici asta nu e posibil ; ai vrea sa-ti omori pana si propria constiinta – e si ea vinovata : are sentimente despre nimic.

*

Cred ca oamenii te fac sa plangi. Daca nu ar mai fi oameni, nu ar mai fi motive pentru lacrimi.

Dar, o, cat de pustiu ar fi totul atunci. Intr-un fel, avem nevoie de oameni pentru auto-flagelare. Avem nevoie sa ne auto-flagelam. Am nevoie sa simt ca ma doare azi, acum, ca sa pot simti a doua zi – ceva, orice. Avem nevoie sa ne auto-distrugem ca sa o putem lua de la capat inca o data.

Nu pot trai cu mine insami nici pentru o zi, daramite pentru mai multe.

Am nevoie sa uit ca exist, ca sa pot exista mai departe. Am nevoie sa traiesc cu altii ca sa uit ca, de fapt, cu mine traiesc, de o mie de ori.

Am nevoie sa traiesc cu moartea inauntrul meu ca sa stiu ca ma voi sfarsi odata, sa nu uit asta. Altfel nu as putea merge mai departe. Altfel nu as putea deschide iarasi ochii dimineata – ar fi prea greu. Am nevoie sa stiu ca exista noapte dincolo de ea. Am nevoie sa stiu ca exista intuneric in toata lumina asta care orbeste in mine. Ca pot sa ma ascund daca vreau, si pot sa fiu neagra – sa nu ma vada nimeni – cand nici eu nu vreau sa ma vad inapoi...

...sa ma vad vie in aerul greu. Vreau sa uit ca pot sa respir. Eu nu respir. Eu plutesc. Trupul meu pluteste – nu e greu, nu e plin de aer. Nu e plin de viata mea – pentru ca eu nu am viata – si nu e plin de mine.

Am nevoie sa incetez sa mai respir azi. Am nevoie sa incetez...

Am nevoie sa ma despart de mine azi. Maine... ma impac inapoi.

Keith Arnatt
Self-Burial, 1969

 

Loving you in empty spaces

Te iubesc in spatii inchise. Acolo unde intunericul se inchide si, dincolo de el, o lumina mai profunda isi face loc dinauntru. Acolo unde pielea se strange, carnea se usuca, si scurge lichidul dulce incet pe pereti, iar eu ma intind sa-l ling in cruste de zahar ce scrasnesc cand se imping sub muschiul poros ; acolo unde membrele se aduna intre ele si fac un nod de oase in gatul meu.. Acolo unde nu se mai poate forma niciun cuvant. Acolo te iubesc. 

22-02-2014