Nu exista niciun cer intre copaci

Nu as fi vrut niciodata sa-i pierd pe cei cu care eram – nu as fi vrut sa pierd pe niciunul dintre ei, oricati – oricat – ar fi fost, am fi fost impreuna. As fi vrut sa-i tin pe toti inauntru, acolo, sa fim mereu asa apropiati in apropierea noastra. Mereu linistiti cand pluteam liberi unul in celalalt, pentru ca numai afara era inchisoare, si numai in aer ne simteam inchisi de cuvintele si sangele nostru. As fi vrut sa-i iau pe toti inauntru si sa nu-i mai las sa plece niciodata – sa nu ne parasim unul de celalalt, sa nu ne parasim sufletele inauntru pentru ca am plecat asa mult in afara in utlimul timp. Sa nu ne despartim. Erau, rand pe rand, parti in mine – si toti ajungeau sa-mi cunoasca interiorurile, si toti aungeau sa le iubeasca, si sa le guste, si sa ma respire in mod diferit – iar eu nu deveneam libera decat in gurile lor deschise, cu graba lipindu-se asupra mea. Deveneau parti in mine, deveneau bucati in constiinta mea, iar eu nu voiam sa ma despart de partile mele, caci cine ar vrea sa se desparta, cine ar vrea sa se rupa in bucati, vreodata ?

 Ne cunosteam in parti din noi, si ne iubeam in toturi care nu ar fi fost niciodata la fel dupa aceea, daca una dintre ele ar fi decis sa isi dea drumul si sa plece incet dinauntrul meu, dar sa ramana undeva in urma, fara sa o sesizez decat ca pe o intindere de ata pe pielea mea – niciodata suficient de groasa, niciodata suficient de aproape – tot timpul in jur, dar niciodata inauntrul meu. Cei care vin o data nu mai pleaca niciodata. Raman, dar raman departe, in jurul tau, la distante pe care sufletul, chinuindu-se, nu le poate recunoaste si apropia niciodata de gura lui inapoi. Gurile voastre inchise in laturile mele ma inchid mai mult ca orice parc cu gauri albastre intre copacii ce se impletesc mincinosi deasupra si dincolo de care nu imi pot afla zborul niciodata – nu exista niciun cer intre copaci.