I Minuten

Era atat de frig, atat de inghetat totul incat nimic nu se mai auzea, nimic nu se mai simtea sub pacla de spuma. Parea ca ar fi fost insusi somnul sau poate moartea, materializata in lumea de afara in zilele acelea reci de iarna, atat de reci ca pana si mercurul inghetase in termometre si nu mai putea tine rostul timpului ce curgea din sangele lui. Din sangele nostru, albastru inghetat in vene.

Sau poate mi se parea mie.

Da, mai mult ca sigur – asa era. Doar cei din jurul meu mergeau inainte, si nimic nu parea sa-i incomodeze, sa-i intrerupa din mersul lor neobosit prin troienile de gheata. Era straniu, dar, in miscarea lor, am gasit un fel de regula, de formula ce se repeta neincetat, ca o iritare – ca o bataie continua de aripi de gaza langa urechea mea peste lobii usturatori – si totul imi parea deodata absurd, ca si cum a fi incremenit inauntru si as fi inceput sa privesc. Inexpresiva, zacand pe dalele de piatra, vedeam fantome gravitand asupra mea, plutind si plutind pe loc, fara sa avanseze, mergand fara sa mearga drumul ce se urma fara sa se continue de parca nu ar fi fost niciun drum in sine de urmat, ci numai sufletele lor, intinse la o cotitura de drum si intoarse imediat inapoi, in miscare de bumerang. Nimic in fata, nimic in urma de privit, de continuat, iar noi toti in mijloc, opriti de parca am fi uitat. Am uitat lucrul acesta – ca o ghicitoare atat de simpla al carei raspuns il stiam, dar nu mai voiam sa-l amintim – am uitat unde ne aflam, cand ne aflam, si nici nu mai voiam sa stim.

Dar pe mine ma durea lipsa asta – si golul incepuse sa se faca inteles in mintea mea pe parcurs ce imi dadeam seama. Voiam sa stiu. Voiam sa te stiu, voiam sa te aflu.

Dar tu nu mai erai acolo – nimic din tine. Si nimic din tine nu mai aflam in noaptea grea si, odata cu tine, nimic din mine. Incepusem sa dispar. Ma strangeai de mana si ma asigurai ca mi-e bine – dar nu imi era. Poate cineva din stanga imi zicea chiar ca ma inselam – lumea toata era o minciuna, timpul tot era dezlegat demult, odata cu ghicitoarea, si lumea incepuse sa se-mbrace-n vara. Vie, calda luna de vara.

Si totusi, nu ma puteam abtine sa nu cad si mai mult in minciuna mea excesiva – si tot ce era in jur imi parea mincinos, si fals, afara de ea. Era foarte frig, recomfortant acolo si nimic nu mi-ar fi facut mai multa placere decat a ma sting toata si sa adorm, intr-o secunda, toata trairea.

Companioana mea imi spunea ca nu e nimic mai interesant decat sa astepti momentul in care, in mijlocul acordurilor linistite, fara de versuri, vocea halucinanta a noptii striga deodata timpul si zgomotul ceasului ajunge sa se prelinga in zapada cu un scrasnet infundat de masina cand se frange in primul stalp, iar realitatea toata se comprima intr-o coliziune scurta si apoi dipare. Imediat, in noapte, in frig, nevazuta si nesimtita de nimeni.

Cat de perfect ar fi totul asa – cat de simplu, cat de clar.

Si, pentru un moment, am si crezut ca asta eram toti – acele minute, atunci – secunde vii marsaluind prin zapada, timp viu, oprit si inghetat in carne, tragand cu dintii de o noapte care nu parea sa se mai duca pre sfarsit vreodata.