vineri, 28 februarie 2014

Prapastii implinite



Mi s-au vindecat ranile de la tine. Am nevoie de tine sa vii sa ma lovesti din nou – am nevoie de urmele tale noi – am nevoie sa te simt, sa ma urmaresti din nou in ascunzatorile mele, pe luncile de piatra, sa faci gauri in pamantul din mine din nou.
Mi s-a vindecat corpul de tine, respira bolnav de sanatos acum, si boleste in rupturi neterminate de atingeri, regenerate de departari la un loc pe alaturi – acolo unde durerea ta nu a lovit suficient in mine, cat sa intre inauntru si sa nu se mai indeparteze niciodata de sange inapoi.
Sa nu cumva sa stergi sangele din mine. Sa nu cumva sa stergi durerea din mine.
Sa nu cumva sa imi stergi ranile de tine-le uscat ramas deasupra. Dedesubt, se simte caldura dorului incrustat in muschi atat de bine.
Sa nu cumva sa imi opresti ranile sa curga. Sa nu unesti gaurile din mine. Sa nu aranjezi sufletul la loc – sta bine suspendat asa. Ma gandesc ca stomacul ar putea sa-l inghita oricand cand ramane asa, peretii s-ar putea retrage si inima l-ar putea oricand scuipa inauntrul lui ; iar eu, cu respiratia oprita, astept momentul caderii intr-o frenezie vecina cu dementa. Ce conteaza daca eu nu respir cand tu poti sa urli in mine atat de frumos ?...

Sa nu imi unesti capetele. Sa nu imi unesti ranile. Sa nu imi unesti mine-le, si sufletul de corp niciodata inapoi.
Vreau sa simt ca se imbolnaveste – cand ma dor de mor, interiorurile mele dezordonate simt ca traiesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu