Lipsa

Ce imi izbeste plinurile zilele astea sunt lipsurile dintre ele. Ce imi izbeste fericirea este nefericirea, si ce imi rupe corpul e ceea ce vine sa-l uneasca, atunci cand nu esti langa mine.

Sunt lipsuri in mine. Sunt inca lipsuri. Doare constiinta lipsurilor cand credeai ca ai ajuns la plinatate. Doare prezenta mortii in atata viata, doare prezenta neprezentei – doare prezenta celui ce nu este, atunci cand el este de atatea ori, atat de aproape in departarile mele tot mai repetate. Niciodata nu as putea sa ma simt mai singura cand sunt impreuna. Niciodata nu se simt mai distante partile mele cand le pune cineva laolalta. Niciodata nu m-ar putea durea mai mult completurile, atunci cand devin incomplete, singure de goluri in plinul ce le urmeaza.

Sunt lipsuri in mine. Sunt lipsuri in ceilalti. Sunt lipsuri in noi, si, in gaurile atat de departate sunt doua capete care se urmaresc, si le astept sa ma lege, sa ma tina intr-un punct, stabile in nodurile lor, intinse clare intre oase, cat sa le pot vedea si eu in corpul cu noi edificatii... dar niciodata nu se-ating ele – capetele mele, si niciodata nu uneste iubirea doua colturi de durere, sa o sparga de indoiala, niciodata nu se trece puntea intre constructii de sentimente, atunci cand se-apleaca spre mine palma ta si corpul invata sa rosteasca in cuvinte ca ai sa vii sa ma iubesti.