Pe minus I

"There's been alot of upsetting, very upsetting things that I can't allow to happen anymore. I have to be like a soldier and march away. 'Cause I'm very delicate in a lot of ways, and things get to me, and effect me...in a very adverse manner. I don't need that; don't need that. I feel now like minus something, you know, I feel faded; I don't feel like I'm all here. I think it'll come back; I hope it'll come back..." ("Minus Something" - Swans)

Uneori ma opresc in mijloc si ma uit. Ma opresc in mijloc si nu stiu de ce, dar pur si simplu filmul se rupe, si simt ca, in momentul ala, pana si organele mele, fiecare celula si irizatie a sufletului din mine se opreste...si se uita.

Nu exista nicio explicatie pentru momentele de liniste, asa cum nu exista nici pentru cele de durere dar stiu ca, in fiecare dintre ele prefer sa fiu singura.

Prefer sa taca toata lumea din jur, iar eu sa simt ca ma sterg, amplificand sunetul si toata motiunea la maxim in afara mea, pentru ca eu sa intru inauntru, neatinsa si nemiscata de nimic, respirand la volum minim toate gandurile si sentimentele nerostite in mine. Aprind focul din spatele sobelor de ceara si imi fumez, parca, cu miscari taraganate, sufletul la filtru marunt, inganand incetisor descanturile pentru ranile de sange ce n-au prins scoarta inauntru. Inima tace si, doar in astfel de momente ascultatoare, priveste spre suflet fara grai, masurandu-i cu veneratie gesturile si statura ce denota demnitate – una mai mare decat cea de care ar putea fi ea in stare vreodata – pana si cand se distruge, tocand marunt franturi vii din el si privindu-le monoton cum se scurg si scrumeaza durere sub capetele lui neclintite. Cobor inauntru si fac sufletul sa geama, cobor in afara si fac inima sa toarca – si toate sunt pe placul meu, si toate se supun mie – mai mult ca niciodata, si mai firesc decat oricand, ca si cand mi-ar fi docile mie dintotdeauna. Dar nu este asa...

Astfel de momente par sa faca vorbele sa curga si, astfel indepartata in siguranta in zona mea de comfort, inima mea poate in sfarsit sa-ti vorbeasca, lasand toate resentimentele de pe minus pana atunci sa se intoarca la stadiul neutru, revarsand amarul in capetele flagelate ale sufletului schingiuit. Pe cand mana-mi coboara, condamnand la supliciu centrurile mele, buzele mele se retrag, sa nu te loveasca din greseala pe tine, si ochii-ti soptesc cu calm sentimente care nu te mai pot rani, nu te mai pot atinge acum. 

Nu ma vezi niciodata. Si iarta-ma ca ma uit prea mult la tine, iubitule, iarta-ma daca ma holbez. Dar nu stiu cum sa te iau, iar ochii-mi ustura imediat ce se indeparteaza de razele tale – intunericul meu ma doare prea mult zilele astea. Nu ma parasi – nu ma lasa singura, nici macar o clipa. Nu mai sunt responsabila de nimic – nu ma mai fac responsabila de tristetile mele, de tortionara nebuna dinauntru. A luat-o razna in ultimul timp, stii ?

Am uitat s-o vindec, iar ranile ei au inceput sa faca gauri in afara, intinzandu-se si rupand pielea in locuri din care nu ar fi trebuit sa scrasnesc niciodata, ca sa imprastii venin pe miezurile curate din tine. Iarta-ma, iubitule...ca te murdaresc. Iarta-ma ca nu ma ingrjesc. Doar...nu stiu cum sa fiu fericita.

Nu stiu daca pot.