Secventa lui Fibonacci sau abaterea de la regula

Viata mea a devenit ca un cod de bare. Incepusem sa il imprim, sa ma imprim peste tot in corpurile celorlalti si al meu insusi, mai mult ca niciodata inainte. Toate locurile incepusera sa ma cunoasca diferit, toate senzatiile diferite ale orasului sa se imprime adanc asupra mea, ca si cum le absorbeam inauntrul meu cum ele imi absorbeau trupul dinafara, devenind parte dintre ele – un alt obiect cenusiu cu aroma de cafea din centru – si maini se ridicau asupra mea de nicaieri sa ma atinga, sa ma prinda de maini si de picioare, nesigure, stangace pe cand filmul incepuse sa se intrerupa si imi pierdeam treptat cunostinta in dalele de dedesubt.

Nu era nimic mai curios, mai frumos decat aceasta noua rola de film derulandu-se pe peretele de var al cerului de deasupra, dar imi devenea tot mai greu sa o ghicesc, tot mai greu sa o dezleg in culori si intelesuri inauntru si in afara mea – acum era gri, acum era sepia – era viata mea un film alb-negru ? – era unul colorat si tot ce vedeam erau efectele lui speciale ? – era ea a celorlalti, sau era din mine – era pentru ei ? – eu – devenisem pentru ei sau era o noua intoarcere catre mine, sa ma vad si sa ma observ cu tot mai multa claritate si intelegere in semnele de sange ale codului usturator ascuns sub invelisurile de piele – sub comfortul efemer simulat la suprafata, cand tot ce era inauntru durea ingrozitor, rupandu-se in fasii din sine insusi, scalzandu-se iar si iar in aceeasi otrava intr-un joc bolnav al ruletei rusesti intre coroanele de nervi. Cum de nu sesizasem niciodata durerea ? Cum de nu o sesizasem ca sa o pot opri, ca sa pot gasi un capat, un numar final care sa incheie sirul de numere scurse in cerneala vie inauntrul oaselor curate – cum de nu vazusem boala, cum de nu sesizasem atrocitatea ce se petrecea inauntrul meu ?

Cum de nu gasisem niciodata recomfortanta transparenta unui suflet pe care il vedeam asa de clar acum ? Voisem sa ma ascund, nu intelesesem niciodata lumea de afara, cum nu o intelegeam nici pe cea dinauntru – dar daca la baza fiecareia statea durerea, ma gandeam ca as fi putut – si as fi putut de atatea ori, si mi-ar fi fost atat de usor, cand durerea facea parte din mine mai mult decat orice altceva. Dar mi-a fost teama, si am innabusit-o inauntru, tinandu-o prizoniera si impiedicandu-ma, prin gura ei inchisa, pe mine insami de la respiratie, innabusita la randul meu de lumea dinafara.

In fiecare centimetru e un numar acum. In fiecare centimetru de strada, in fiecare centimetru de carne e durere, aceeasi mereu, multiplicata la nesfarsit. Calcam pe ea, o traim, si ne intra in pantofi, ne intra in talpi, in muschi si in oase in fiecare zi. De aceea curg asa greu zilele noastre, scartaind in cifre drepte, ascutite inauntrul inchisorilor de piele, cand in toate acestea zace, negasit, secretul unei lumi mai blande, mai bune poate, ascunsa in inima de spuma, bolborosind neimpacata descanturi pentru dezlegari, descanturi pentru fericire in fiecare dintre noi, fara ca vreunul sa le auda, fara sa intre fericirea in carne si in talpi la fel de usor precum intra durerea inapoi, inzecit in suferinta, de pe strazile crapate, zdrobite de sangele atator amarati. 

Si stiam, purtandu-mi drumul pentru a nu stiu cata oara in spinare ca, incet incet, incepusem sa ma pierd din sirul de numere. Nu mai eram o continuitate, nu mai respectam o regula, si nu mai inmulteam nimic in drumul meu, devenind stearpa si cenusie precum drumurile de piatra pe care trecusem de atatea ori inainte, fara sa le vad. Devenisem o cifra ratacita, plutind printre ecuatii, fara rezultanta, fara o solutie, cautand o acolada dincolo de strada sa ma prinda si pe mine in jocul ei de moarte, inapoi.

Dar nu stiam daca imi mai doresc asta inca.