Perfect sense II

Primul lucru pe care-l sesizezi cand te trezesti este, inainte de fosnetul cearsafurilor cand te intinzi sa te potrivesti in alta pozitie, inainte de huruitul televizorului sau de cearta vecinilor de deasupra, sunetul propriei respiratii. Cel mai real, cel mai personal lucru cu putinta – de parca ai zace de undeva, sub suprafata, sub cearsafuri si sub pat, si sub parchet – sub vecinii de dedesubt si sub cimentul de sub bloc – de foarte departe – si nu ar exista niciun lucru mai aievea care sa te aduca la realitate de fiecare data, nimic mai pregnant in toata lumea ce te inconjoara, nimic mai viu, nimic mai constant.

Te ridici in picioare si te indrepti catre fereastra – lipaitul talpilor tale goale pe parchet – respiratie – iti ridici mainile sa deschizi geamul, un fior de amorteala sub brate – respiratie – indoi manerul termopanului greu si privesti cu ochii chirciti prin pacla de praf a diminetii, crasnetul incheieturii, intepaturile pupilelor – respiratie. Inainte de tavanurile cladirilor inconjuratoare, inainte de oamenii din jur, inainte de strazile lungi ticsite de masini si tarabe, obiecte si murdarie – imagini si mirosuri – este respiratie. Respiratia ta, in tot si in toate. O trimiti in zare, se intoarce inapoi – o trimiti in oameni, se intoarce in tine – si, in fiecare miscare, o noua expiratie isi face loc pentru a primi pentru inca o data lumea dinafara inauntru. Inchizi ochii si pufaitul greu, gros pe gatul umflat de senzatia dintre organe, dintre peretii de muschi, de senzatia de tine – de miros de tine – atat de pregnant si constient, de recomfortant de constient de propria existenta, numai pentru ca e aerul acolo sa-ti aminteasca asta de fiecare data – si toate lucrurile din afara se misca si sunt pentru ca se afla in respiratia ta inainte de toate, inspirate si digerate inauntrul tau, gustate si impregnate cu fragmente din tine.

Te opresti sa asculti si iti dai seama ca lumea se masoara in respiratii din tine – un ritm mai accelerat face lucrurile sa se precipite – vecinii de la etaj ridic tonul tensionati, stirile de la televizorul isi schimba subiectul pe activitatea unor delincventi, vantul incepe sa suiere repede in geamuri si se anunta o furtuna in urmatoarele 24 de ore – un ritm lent aduna realitatea pe linia de plutire, miscand-o cu incetinitorul, si atunci e cand poti auzi cu adevarat bataile aripilor unui stol de pasari dinspre ocean indoindu-se fara graba in aerul caldut, ultimele frunze zgariind fara teama pamantul de sub ele, zapada topindu-se ca spuma de lapte in cotloane, praful depunandu-se in pufuri pe mobila.

Fara bataile inimii tale, lumea nu mai are niciun ritm – fara inspiratii si expiratii in plamanii tai, ea ramane bruta, nedigerabila, necoapta sub soarele aspru care o poate topi in orice secunda. Fara tine, lumea devine slaba. Fara tine, realitatea se imbolnaveste si, in momentul mortii tale, ea se stinge toata, apunand sub firele de praf ale inca unui Dumnezeu.

Se degradeaza cate un pic cu fiecare realitate. Realitatea mea in fire de praf, realitatea mea in respiratii e mai puternica, mai vie decat ti-ai putea imagina vreodata.

Te ridici, te duci la fereastra. Cladiri, oameni peste tot. O respiratie. Totul e o respiratie in tine, dar, inainte de toate, o respiratie despre tine. De parca copacii, strazile numai asta si-ar povesti in fiecare zi, si aburii respiratiei tale sunt cei care le ung sufletele in fiecare zi, si le umezesc gaturile uscate de caldura, le mangaie calcaiele intepenite de oboseala. Asta isi povestesc indragostitii seara cand fac dragoste, asta isi povestesc doua galbenusuri de ou cand se bat impreuna in castronul batranei din brutaria de dupa colt. Asta e pe buzele tuturor vrabiilor cand ciripesc dimineata in copaci, pe ale petalelor tuturor florilor cand se scutura de emotie la primele raze ale soarelui. Asta e pe chipul astrului de foc cand adoarme noptile, fara sa-ti mai vada chipul, reusind sa se odihneasca sub ocean numai pentru ca esti tu acolo, sa respiri peste visele lui de foc si pulbere. Linistesti lumea asta, o adormi si ea toarce sub buzele tale.

Sub doua petale de carne nepamanteana, lumea sta agatata intre cer si pamant – vartejurile de nervi de pe limba inghit realitatea in cavitatile de spuma, iar sinele de oase de pe bolta trimit inapoi raze de soare cand vine dimineata, daruind inapoi ceea ce au primit cu atata dragoste cu o seara inainte.