Nu ma iubesti decat cu palma

3.30 dimineata. Nu asa de fericita, te uiti pe fereastra si expiri in frig. Te uiti pe fereastra ca o fantoma. Si fantomele se uita la tine, tot ca o fereastra - imobile. E atat de util pervazul asta - nimeni nu te vede de la distanta de aici – ai putea face orice, si nimeni nu ar observa. Un motiv in plus sa-ti dai jos halatul ala imbacsit de pe tine si sa ramai dezbracata cu fata la vant, lasand sa intre aerul in tine, sa te umfle, sa te framante, sa se uite in tine si sa se piarda acolo. Nu mai expiri niciodata inapoi.

Ai atat de multe gauri in tine...

Am. Atat de multe gauri in mine. Atat de multe gauri... In ultima vreme am devenit atat de constienta de ele, ca si cum as tremura de toate bulele de aer usturator care vin si ma umfla prin ele. Sunt balonata de propriile gauri. Plina de propriile gauri pe care le umplu constant cu nimicuri murdare, in lipsa de ceva mai bun. Ceva mai bun, orice este mai bun decat bunul propriu. Pentru ca acela nu mai exista demult, de cand l-am oferit altcuiva. Oh, si de atatea ori – acum nu il mai am deloc, am ajuns sa cred.

In ultima vreme nu am gasit decat tot mai multe moduri de a-mi face rau. Incerc sa ma omor, ai putea crede. Incerc sa omor, ti-as raspunde, si da – ai avut dreptate. Vreau sa omor. Sa comit omucid. Dar nu de mine.

Ci de noi... De noi amandoi. Incerc sa omor ceva, dar nu pot spune exact ce, iar daca mainile mi s-ar intinde peste margini, acolo de unde nu le mai pot zari in raza mea, as crede ca au plecat sa comita crima fara de mine, asa de imprastiata e constiinta mea.

E frig si tarziu mereu. Frig si tarziu mereu, nu conteaza cat de devreme. Nu conteaza cat de multi. Singur si frig mereu. Vine si trece, vine si trece – am tot sperat sa vina si sa ramana.

Dar nu se intampla. Si stau pur si simplu la geam, asteptand sa-mi inghete tot sangele, ca sa pot zari un cuvant de smoala pe crusta lui inghetata de teama. Sufletul meu suprimat nu mai tremura demult inauntru.

Nicio lacrima nu se mai scurge – de ce ar face-o ? Incalzeste ceva ? Uda ceva – astampara vreo arsura macar ? Nu pot vedea asta. Nu pot simti asta. Asa ca nici nu o mai las. Nu o mai las sa cada. O strang in ochi, si moare acolo. De atatea sute de ori am omorat-o zilele astea...

Ai putea spune ca am atins un record. Daca cineva ar afla, m-ar inchide pe viata. Sau macar m-ar trece in cartea recordurilor, pentru simplul fapt de a ma fi obosit.

3.30 dimineata. Nu asa de fericita. Mi-e somn, dar nu mai vreau sa dorm. Am obosit, dar obosesc si mai mult pe jos, acolo langa pat, singura cu fantoma mea – am obosit sa mai dorm cu fantomele mele. Fac prea multa galagie, si tipa in capul meu chiar si cand reusesc in sfarsit sa imi dau drumul... Sa ma eliberez. Ele ma opresc. Niciodata nu pot sa ma bucur pana la capat.

Tu ma opresti. As vrea sa ne iubim fara cuvinte. As vrea sa nu mai vorbesc. As vrea sa nu mai imi vorbesti. Cumva, cuvintele alea ma ustura pe interior, iar gaurile mele tremura si mai tare de la ele – un singur suflu din trupul clatinat de gauri ar face sa se prabuseasca intreaga constructie.

 Hei, tu, acolo in intuneric... imbatranind, racind. De ce nu vrei sa-mi vorbesti ? De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

Asa de singura zilele astea, as da orice sa dea macar o masina peste mine, sa ma doara mai tare. Nimic nu doare mai mult, ma gandesc, decat atingerea altcuiva.

Fa-o sa doara. Daca tot e sa mor, macar sa mor de mana ta. De draga – draga mana ta.

Momentele au murit, fara urma in spatele meu si nu exista niciun sentiment in trupul astfel pustiit de orice amintire a sufletului anterior. Exista mai multe suflete, vezi tu ? Trecut si viitor. Prezent nu.

Prezent nu am niciodata. Nu exista. Dar imi amintesc de el de fiecare data.

Simt durere, o groaza. Cum sa nu – sunt plina de lacune, si prin carnea mea gaurita de singuratate sufla vantul rece din cele patru zari, asteptandu-mi sfarsitul, atat de aproape incat l-as putea vedea la o aruncatura de bat, daca cineva s-ar indura sa-mi dea un branci pe fereastra asta. Ma asteapta sa ma ia cu el, flamand de moarte, asa cum sunt eu flamanda de sentiment zilele astea, dar niciunul dintre noi nu primeste nimic. Ma asteapta sa ma ia cu el, sufland peste mine o ultima oara, atunci cand va sti ca lovitura sigura ma va dobori la pamant chiar si fara sa ma atinga. Dar lovitura aia nu vine odata...

...si nu te ingrijora, o, tu ! Te inteleg ca ti-e teama de moarte. Ti-e teama si de mine. Nu cumva sa intri in camera sufletului meu. E frig inauntru. Mai frig decat toata seara asta, decat toata iarna asta, daca iti vine sa crezi, iar daca nici asta nu te opreste... e plina de fantome. Si pe tine te sperie ceea ce nu poti atinge.

Nu ma iubesti decat cu palma. Nu ma atingi decat cu cuvinte. Nu ma amintesti decat cu apa. Vreau sa uiti de mine. Vreau sa ma usuc in tine, si sa fiu sange in tine. Inghetat, ca si crusta asta. Rece, ca si noaptea asta. Pentru ca, atunci cand e cald, nu vrei decat sa te stergi de mine. Ma stergi cu mana, ma stergi cu prosopul. Si nimic din mine nu mai ramane in tine. Decat amintirea aia... Prezentul pe care nu il ai.

Si raman aici, amintind de tine, pentru ca nu ai mai fost si azi ca sa ma uit la tine. Oricum nu te-as fi vazut. Eram ocupata sa privesc in zare. Vantul se intoarce, ce crezi ? Imi vine inapoi.

 Pervazul asta pare sa fie atat de util, vezi tu...

Fantomele mor cand cad de la fereastra.