duminică, 9 februarie 2014

II Minuten



Nu mai puteam sa simt nimic atunci si nimic nu ma mai durea, iubitule, desi nici pe tine nu te mai iubeam in momentul ala pentru ca – nu-i asa ? – si existenta ta era intr-un fel despre durere. Iar eu ma eliberasem de ea...
Vezi tu, daca ar fi venit sfarsitul atunci, ar fi fost inutil. Din stanga sau din dreapta, din spate sau la urmatoarea intersectie din fara.. : ar fi fost inutil. Si nu m-as fi putut bucura de el, ori teme, asa cum as fi vrut, asa cum visasem dintotdeauna ca o voi face.
M-am scufundat pur si simplu, si atat de mult – atat de mult in interior, mai mult decat ar fi trebuit poate.
Apucam cu dintii doar o margine de realitate, si incercam sa o rumeg inauntrul meu, sa-i simt gustul crud, de crisalida inghetata – iar acele margini ale buzelor erau – iar acel gust – al sangelui meu, din carne pana la fibre muscata, in speranta de a mai simti ceva. Dar, copila naiva – ce mai era de izbucnit inauntru ? – ce fluture si ce insufletire, in trupul fara de viata inghetat pentru totdeauna intr-o noapte de iarna. Nicio reactie, niciun reflex al trupului in grija nu venea sa intampine moartea si mirosul sarat al dezintegrarii.
Si eram acolo, de una singura, sa-i fac fata, fara de sentimente, fara de durere, mai goala ca niciodata, mai goala decat as fi crezut ca poate fi cineva cand crede ca iubeste, si crede ca se afla. Undeva, oriunde in viata asta.

Dar eram asa de mult, asa de aievea in cealalta, mai mult decat am fost vreodata in a mea, ori in a ta cu adevarat.

Nici tu, iubitule, nu vedeai cum ma scurgeam – cum murea sufletul meu intr-o crusta de gheata.
Tu voiai doar... sa mergem mai departe. Asa cum eram – asa cum erai, caci eu nu mai puteam demult misca nimic langa tine. Nu mai aveam minute de continuat pentru inc-o noapte. Ori pentru o viata intreaga, daca asa era problema...

Prea tarziu, prea frig pentru o secunda.Prea bine – prea buna. Toata sfarsirea, toata plecarea.

“Tine-ma de mana. Vreau sa fii acolo. Vreau sa fii acolo cand ma trezesc. »

Avea sa vina totul inapoi, imi ziceam. Stiam ca are sa fie asa. Speram ca are sa fie asa.
Nu imi doream cu adevarat sa mor, stii?
Doar sa dorm putin.
Mereu mi-am dorit sa fac asta, dar nu am reusit niciodata.
Si acolo, cu tine langa mine...
« Tine-ma de mana. » Pielea mea nu avusese niciodata un caus mai cald unde sa se odihneasca.

Te potrivesti in mine, dragul meu.
Ma potrivesc in tine.
Iarna asta se potriveste si ea, la randul ei, in noi.
Tot ce ar putea strica asta vreodata ar fi... ca tu sa te impotrivesti.
Dar nu o vei face, nu-i asa ?

Nu te impotrivi dar, tacerii. E atat de sincera, atat de pura in clipa asta. Ca zapada de sub noi.
Nu opri tacerea.
Noi, dragul meu, ne vorbim fara de cuvinte...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu