Am tras in piept, cum mi-a zis ea, si am simtit,
printre aburi de ceata si otrava, cum isi face loc inauntru si infloreste, pe
pamantul de sub durere, bobul tare de cafea. Incepusem sa fumez intreaga lumea
inauntrul meu, iar ea izbucnea intreaga, in radacini din organele mele, in
nervi din senzatiile mele, in lichid din placerile mele, in suport din oasele
mele – intregi si solide, singurele ramase in toata lumea asta – la baza, acolo
unde nici durerea, nici moartea nu le-a putut distruge nimeni inainte de
refluxul final. Si ea infloreste in mine, singura ramasa in viata – pentru ca
am fost singura care a expirat adanc atunci cand toata moartea se apasa de
deasupra, impingandu-se nebuna, frenetic peste plamani.
Nu am simtit placere. Nu simt nici acum.
De aceea infloresc. De aceea infloreste lumea mea.
De aceea existam inca.
Cand te
opresti sa simti placerea, si timpul se opreste. Si o singura raza de soare pierduta
duce la putrezirea intregii plantatii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu