joi, 6 februarie 2014

Poem de inflorire


Am sa apuc soarele si am sa-l iau in gura mea. Am sa astept pana cand forma-mi se definitiveaza si am sa prind radacini in pamantul de pe stea – o noua specie de floare astrala. Oare am sa implinesc misterul carnii dinauntru ?
Ma trezesc si dimineata-mi pare franta, sparta in cioburi in oglinzile mele imperfecte. Ma urnesc si incerc sa prind o forma intre razele taiate de soare. Un unghi se prinde de o margine a peretului din dreapta, si parca incep a face ochi pe sub crisalida de zahar. Incep sa o rod si, cu putere, ma imping in ea, prin fire de matase ; leg soarele de mijlocul meu si raman spanzurata de propria urzeala undeva intre cerul de var de deasupra si haul instelat de dedesubt. Nu mai stiu care-mi este cuibul, ori de am avut vreodata unul – nu mai stiu unde-mi este palma moale care ma tinea-n caus si imi soptea cantece de leagan prin gaura de la mijloc, sa adoarma organele bolnave, chinuite inauntru...
Trupu-mi incretit incearca a se despleti in lumina solara, si, in forma lui cruda acum, fara de ajutor, aripile-i de spuma se desfac pe sub piele, batand stangaci un cantec de inflorire, pe cand ochii-mi incep a deslusi o noua idee de culoare. Si invat a maiestri rasaritul, rasucindu-l pe mijloc intre firele mele, framantandu-l in pudra stelara pentru a urzi, din miezul de carne pufoasa, dimineata perfecta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu