Cantec de sange

Ma amintesc rostogolindu-ma tot drumul pana la parter din camera noastra, de parca m-as fi desirat din fire de ghem ca fire de cheag de sange - cat mai gros si mai departe de usile tale. Uitasei sa-mi incui si sufletul si evadase in plina zi pe scarile de la mansarda.
Sufletul meu a murit de zece ori pe scari in ziua aceea. Aortele inimii tale erau prea scurte si s-a sufocat de durere in timp ce incerca sa scape. Niste vecini l-au vazut si au incercat sa il elibereze din stransoare. Dar lanturile lui nu erau lanturi pe care le poti vedea, iar durerea nu se lega in noduri ce ti se desfac in mana.

...
Ce-ai incercat sa faci? Ai vrut sa ma omori? Mi-ai sugrumat cu sila sufletul in ziua aceea.
Acum, abia daca mai respira langa inima ta.

Mi-ai sugrumat sufletul cu inima goala. As fi vrut sa iti folosesti mana: poate ar fi durut mai putin.

Mi-ai sugrumat sufletul la pielea goala. Tremura de spaime acum. Tremura in frig de spaime. Si nimeni nu il incalzeste.
Tremura toata noaptea.
Si-l bantuie...
Il bantuie singuratatea.

Exercitiu de respiratie IV

Uneori trebuie sa-ti permiti sa fii mic. Sa-ti permiti tie insati sa scazi, sa te micsorezi in forma, sa te cobori pana la oase sau sa te chiorasti pana la puncte – sa te reduci pe tine, cel pe care il stiai, pana cand nu te mai stii deloc – cea mai mica boaba de pamant intr-un ocean de boabe. Pana nu te mai ai pe tine, daca asa vrei – si nu te mai cunosti deloc.

Poti sa scazi pana nu mai ai nicio marime, de fapt ; poti sa uiti pana nu iti mai amintesti nimic ; poti sa te indepartezi pana nu mai poti sa te intorci. Poti sa continui pana nu mai exista niciun « inapoi » care sa merite vreun sens in continuumul care a devenit drumul tau acum.

Poti sa adormi pana nu mai simti ca traiesti. Si poti sa nici nu te mai trezesti daca vei vrea asta – poti sa nu te mai trezesti. Poti sa mori.

Iar nimeni nu are sa-ti spuna nimic.

Pentru ca tu poti. Si nimeni nu te poate lua inapoi cand tu te ai asa de mult in puterea ta.

Suflet de apa

aka

 "Nobody, not even the rain"

 ...si nimeni, nici chiar ploaia n-are voie sa atinga corpul meu – nici noaptea, nici omul – cu gheare impietrite de rugina intinzandu-se in mine sa aibe lucruri ce cu mintea n-ar putea nicicand sa le atinga.

Dar pe nimeni nu pot sa-nchipui. Pe nimeni in noaptea cea grea sa se coboare mai mult decat o face deja intunericul in mine. Si pe nimeni nu vreau sa las cand monstrii se dezlantuie si canta pe la colturi de strada – si pe nimeni in preajma mea cand umbrele ies si se desfac blonde sub pietrisul de luna. Si pe nimeni cand se dezlantuie furia cea alba si urla in mine, si maraie printre dintii care de nimeni nu mai musca acum, si pe nimeni nu mai vor sub sangele lor.

Si pe nimeni cand fantomele se arunca reci asupra mea, tremurand inauntru ca picaturile de nori nevazuti intrati sub piele si presati inauntru, ca ingeri neaievea de spuma. Si pe nimeni cand prind radacini inauntru si cristale de durere incep sa faca bule de fier sub carne – singurul semn al constiintei moarte – acolo unde nimeni nu se mai intinde sa guste. E rece carnea mea. Rece si sarata – rece si dura – rece si moarta, ca toata luminarea asta.

Ca toata mantuirea, ca toata sfintenia. (Lumina nu e oare sfanta?...

Caci adevarata nu este sigur).

Pe nimeni, nici macar ploaia nu las sa ma priveasca cand ma opresc si plang cu lacrimi chiar mai mari decat inelele de nori cand se desprind incet si-ncep sa-ti joace pe retina – si toti te cearta si toti judeca distrarea ta.

Lacrimi chiar mai mari decat cerul. Laccrimi mai mari decat chiar noaptea – decat intunericul care plange cand nimeni nu-l stie ca plange ; decat fiintele triste sirene care dor fara ca nimeni s-auda cum doare...

...un suflet de apa.

Pe nimeni, nici macar ploaia nu las sa se apropie-n adancul meu. Nu atunci cand mi se face frica – asa frica incat mi-e teama uneori c-am sa ma rup – am sa ma crap si am sa-ncep sa curg – ca scoicile fara de piele, sau pungile de lapte la caldura – am sa ma zgarii si-am sa ma fac farame, firmituri inauntrul meu – cand stau nemiscata la adapost si nimeni nu aude, si nimeni nu vede trista disperarea mea.

Numai cand se opreste, numai cand coboara incepe sa urneasca moartea un suflet din causul lui ; numai cand nimeni nu mai vede lacrimi cum curg, incep ele sa apara ; numai cand apele s-au linistit stii ca s-a involburat el rodul cu adevarat. Lacrimile isi fac cursul invers in gatul tau, si moartea ustura altfel – inapoi acum in trupul imbatranit de vise – fara semne pe organe sanatoase-n trupul ce se vede – pe cand, in timpul asta, nimicul incepe sa te traga inapoi, pe nevazute, din sufletul care-a-ncetat tot demult sa spere si, in retrospectiva, sa mai simta lovituri cumva.

Ceva incepe sa nu mai fie si lucrurile – fara de nume – devin forme far’ de sens in mintea atat de mare-acum – si lumea – tot forma uriasa fara de-nteles – nu este mai mult decat un abur din condensul ploii care s-a raspandit candva.

Nimeni, nici chiar ploaia-n corpul ce-a murit demult.

Sufletul meu moare in pasari

a.k.a

 (De fiecare data cand dai cate putin peste mine, mor putin mai mult.)

Cineva a dat tare cu masina peste el zilele astea. A sarit de l-am auzit zbarnaind nebuneste inainte sa cada spart, dezmembrat la pamant in fasii violete. Capatase forma de pasare in ultimele zile. Sau poate doar in clipa aceea.

Tot ce-mi amintesc e ultima lui imagine – ultimul sentiment din sufletul unui piept mare de porumbel, moale si neted in petele de sange ce au curs uniform dup-aceea de pe el. Am crezut ca cimentul insasi se ridica in gaunea aceea sa i-l soarba – negru si dulce dupa cum se prelingea – doua picaturi groase, supte din insusi miezul creaturii, unde puteam vedea aproape ultimele ganduri inainte de impact profilandu-se in bataia de soare peste penajul alb : pene albe coborand lin in bataia vantului de primavara ; pene nu asa de albe acum pocnind din trunchi ca din manunchi de bete, si nu corp cald de animal – explodeaza in rupturi in aerul gol – si niciun sunet nu se mai aude acum – decat sfasierea unui trup de sange, dezmembrat deodata in bataia soarelui si innegrit ca de vopsea.

Pene albe, nu asa de albe acum... cazute frante la pamant – mormant de oase pentru propriul suflet – m-am asezat manunchi peste mine deja, si ascult inima cum moare, si ascult zborul cum se rupe. Realitatea cum coboara...

M-am rupt din zbor, dar numai pentru o secunda.Si am avut suflet – dar numai pentru o secunda – sa-mi inteleg moartea, sa-mi inteleg zadarnicia, asa cum sfarsitul vine si te prinde de fiecare data atunci cand, de la prea multa fericire neroada, te desfaci in aripi violet pe strada.

Vis gastereopodal

Ma trezesc cu trunchiul invartit – capul rasucit la picioare, o mana indoita sub spate si picioarele tremurand in reflex, ca la bolnavii tratati cu socuri electrice. Unghiile ma ustura si ochii – umflati – par cu tot dinadinsul sa se afunde inauntru, sa-mi stranga carnea dulce ca o scoica crapata pe la capete si cochilia indoita pe mijloc inauntru : acolo unde coloana de oase vine sa ma ichida de fiecare data, ca intr-un fermoar.

(Pare sa ma doara totul deodata, pare sa se desprinda si sa ma lase pe uscat – peste fara apa in propriul helesteu – pare ca vreau sa tip, dar niciun sunet nu iese din scrasnetele de solzi niciodata – tare cat sa se sparga toate sentimentele acelea gaunoase dinauntru ; pare ca am prins radacini pe peretii de lichid ca meduze usturatoare sau arici de mare prinsi in carnea mea – atat de tare de parca m-ar putea linisti toata durerea, de parca mi-ar putea aduce uitarea...dar nimic nu mai simt acum, amortita sub paturile de muschi – si nimic nu mai vreau sa arunc in prapastiile sterpe din mine. Nici strigate, nici promisiuni de soare, nici regrete pentru rani si rugaciuni pentru pacatele de sange neterminate.

Trupul meu singur se simte mai bine cand uita singur de el.

Primavara

Suntem aproape adulti. Aproape conturati. Aproape terminati. Aproape frumosi. Aproape puternici. Aproape fericiti. Aproape constienti. Aproape reali. Aproape vii.

Aproape aici.

Dar acest “aproape” este cel care place asa tare. Caci, vezi tu, acest aproape ne face sa fim prea putin din toate, si ne face loc pentru toate in putinul nostru, facandu-le loc in acelasi timp.

Suntem aproape aici. Dar suntem fericiti. Pentru ca nu suntem complet, iar eu complet nu sunt in mine niciodata, atata timp cat pe tine nu te am.

Sunt mereu in inceput – incep si nu ma termin, incep si nu continui, incep si ma daram – incep si nu ma uit. A doua zi sunt mereu aceeasi, dar reinceputa. Am nevoie sa vii sa ma tii pe loc – sa vii sa-mi pui piedica – pune piedica arcurilor mele, pune piedica trupului meu, pune piedica sagetii care impinge varful cu incapatanare inapoi. Las-o sa se duca pana la capat – lasa-ma sa ma duc pana la capat in tine.

Vino sa ma finisezi. Vino sa slefuiesti o margine care-a ramas neterminata in mine – si vino s-o indoi cu limba inapoi peste contur – lasa-ma sa ma curg in lacrimi albe din tine – pentru ca te dor, ma doare – si continuarea e chinuitoare intotdeauna. Dar ne-am terminat in sfarsit.

Ne-am terminat impreuna.