Prin ocheanul rotund

Totul cade in jur. Casele cad, norii cad, frunzele cad, dezlipite de ceva... de cineva, de sus. Eu nu cad de nicaieri, si ma invart in latul meu, cu respiratia intrerupta, asteptand sa se rupa, ori sa se elibereze – una din doua – dar atat de indepartata a fost libertatea mea incat am uitat cum mai arata defel.

De ce nu cade realitatea asta mai jos – de ce nu ne doboara gravitatia, daca tot ne tine suspendati, jos de tot, sa simtim concret ceva sub picioarele noastre, ori deasupra noastra – inecati sau ingropati, oriunde este mai bine decat in aerul asta de neatins. Nu simt nimic.

De ce nu cadem, de ce nu cad lucrurile astea mai jos, de ce nu ne imping ei capetele noastre pana dedesubt, sa ne frangem, sa ne zdrobim oasele noastre dureroase, sa ne spargem venele noastre stranse. Ma simt ca stransa intr-un lat – vreau sa se desfaca ruptele, indoitele aripile mele.

De ce nu cadem mai jos – vreau sa mor de tot, vreau sa ma rup, vreau sa ma lipesc, vreau sa intru intr-o realitate, vreau ceva concret, vreau sa nu mai respir si sa nu mai ies de acolo.

...

As vrea sa-mi permita cineva sa mor zilele astea. Vreau sa-mi dau drumul. Nu ma doare nimic, poate doar nimicul asta care se prelungeste prea departe, iar eu nu reusesc sa-l ating, nu reusesc sa-l surprind, desi-i vorbesc, si-mi vorbeste...despre mine, despre mine-le pe care nici eu nu-l cunosc, neincetat. Nu e nimic inspaimantator acolo unde ma duc, nimic despre curaj, nimic despre teama, despre moarte, despre voi...nimic despre nimic.  

Dar vreau sa-l vad. Vreau sa cobor de tot, si vreau sa-mi vad radacinile, si vreau sa-mi vad miezul – crud si tare, asa cum este el, intepator si amar, asa cum se simte la gust – sa invat sa-l accept, si vreau sa raman acolo o vreme, cu ochii lipiti, pironiti la picioare, sa privesc lumea de acolo, prin ocheanul rotund al fiintei mele mici, sa stiu in ce culoare se vede totul de jos. Dinauntru.