Cordon

Iar cand am stat departati zilele acelea – chiar si pentru cateva zile – efectul a fost de o violenta surprinzatoare, si ireversibil in urmarile ce au venit. Organele noastre s-au deplasat asa tare, ca planete iesite de pe axa, impinse de o forta nestiuta ; inimile din centru – sorii de sange din cerurile noastre – s-au desprins din inalt si au alunecat in gol, invartindu-se fara tinta in vidul dintre noi, tresarind si ridicandu-se inapoi, ca intr-un chip de limba agatata de bolta, slabind si strangandu-se de excrescente, iar pantecele au devenit flori de nufar pentru raioasele sufletelor noastre, nesigure si nefiresti in dragostea lor.

« Sufletelor noastre »... de ce nu mai e « Sufletul nostru » intre parti – de ce exista parti in noi, mai nou ? – de ce asa de multe, de ce asa de multi – de ce nu unul singur ? De ce nu mai avem unul singur – de ce, ca sa trebuiasca sa ne impartim in doi ca sa gasim drumul inapoi catre centru, sa respiram in doi ca sa putem trezi inima la viata, sa ne miscam in doi ca sa facem corpul sa se urneasca – doua palme ca sa-ti strang fata intre ele, doi plamani sa-ti respir trupul inapoi in mine, doua respiratii sa ne taiem unul intr-altul, inainte ca picioarele – tot doua – sa desparta cercul, acum intreg, inapoi in unghiuri nedrepte.

Drumul inapoi catre « noi »...

« Noi » n-ar fi trebuit niciodata sa aiba numar de plural. El a fost singular dintotdeauna pana cand tu te-ai trezit intr-o zi asa departe de mine, la marginea cealalta a patului care parea sa fie peste marginea cealalta a oceanului ; cu picioarele tale deznodate sub mine, durerea era infinita, si ruptura mi-a rupt spatele in doua, si ruptura a facut patul sa scrasneasca, atat de scurt de data asta – iar acum asa cred ca trebuie sa se auda un sentiment care moare. Ai decis atunci ca spatele nostru nu mai era potrivit sa stea lipit impreuna ori mainile – sa nu mai doarma una in cealalta (nu peste cealalta, caci noi nu dormeam peste, ci « in » - in viata asta, in corpul asta, in drumul tau, in sufletul tau, in patul tau) si acum, de la « in », am devenit « peste » - o urma peste viata ta - iti era prea cald cu mine lipita asa peste tine ; iti era prea cald cu mine peste spatele tau, cu mine peste mainile tale, cu mine peste buzele tale, cu mine peste sufletul tau. Iti era prea cald cu mine.

Te-a durut prea tare capul de la vocea mea. Te-au durut prea tare tamplele de cuvintele mele. Prea tare oasele de sunetele mele.

Te-au durut prea tare gandurile de gandurile mele.

« Atat de departe, incat nu mai exista aproape » intre noi – dincolo-de-noi, dincolo-de-nostru, dincolo-de-doi nu mai exista nimic – nimic din ce as vrea sa aflu in taramul de dupa-mare.  Nimic din ce as vrea sa aflu in dincolo-de-mine daca ar fi asa departe, departe de tine.