 |
| Laura Makabresku |
Stateam si ma uscam la
soare zilele acelea, si aveam impresia ca pofta de ceva nedeslusit se formeaza
pe gatul meu, ajungand pana jos, cu ecouri in golul urias de peste pantec – o
pofta de viata, dar de trupuri – albe, tari, cu vene reliefate in lumina,
lasandu-si la vedere nervii de sub carne intr-un gest ce era aproape la fel de
intim ca dezgolirea unui genunchi sau unei coapse de femeie in plina zi. Imaginea
venelor lor aprinse in soare nu mi-ar fi putut placea mai mult in momentul
acela, nu mi-ar fi putut ridica o pornire nefireasca demult adormita, demult
suprimata la suprafata – luand forma in parti din mine pe care nici nu le stiam
sa existe, prinzand contur in varfuri de degete si in colturi de dinti noi, abia
dand primele radacini noduroase, ca la nou-nascuti – prindeam forma din propria
forma – dorinta, la fel de slaba, devenea tot mai puternic sesizabila pe masura
ce isi facea loc, umplandu-mi parti din mine – parti vii de organe si de
ramificatii de vene – nu cu sange, nu cu viata, nu cu uman... ci cu argint viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu