Ma trezesc cu
trunchiul invartit – capul rasucit la picioare, o mana indoita sub spate si
picioarele tremurand in reflex, ca la bolnavii tratati cu socuri electrice.
Unghiile ma ustura si ochii – umflati – par cu tot dinadinsul sa se afunde
inauntru, sa-mi stranga carnea dulce ca o scoica crapata pe la capete si
cochilia indoita pe mijloc inauntru : acolo unde coloana de oase vine sa
ma ichida de fiecare data, ca intr-un fermoar.
(Pare sa ma doara
totul deodata, pare sa se desprinda si sa ma lase pe uscat – peste fara apa in
propriul helesteu – pare ca vreau sa tip, dar niciun sunet nu iese din
scrasnetele de solzi niciodata – tare cat sa se sparga toate sentimentele
acelea gaunoase dinauntru ; pare ca am prins radacini pe peretii de lichid
ca meduze usturatoare sau arici de mare prinsi in carnea mea – atat de tare de
parca m-ar putea linisti toata durerea, de parca mi-ar putea aduce
uitarea...dar nimic nu mai simt acum, amortita sub paturile de muschi – si nimic
nu mai vreau sa arunc in prapastiile sterpe din mine. Nici strigate, nici
promisiuni de soare, nici regrete pentru rani si rugaciuni pentru pacatele de
sange neterminate.
Trupul meu singur se
simte mai bine cand uita singur de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu