Suflet de apa

aka

 "Nobody, not even the rain"

 ...si nimeni, nici chiar ploaia n-are voie sa atinga corpul meu – nici noaptea, nici omul – cu gheare impietrite de rugina intinzandu-se in mine sa aibe lucruri ce cu mintea n-ar putea nicicand sa le atinga.

Dar pe nimeni nu pot sa-nchipui. Pe nimeni in noaptea cea grea sa se coboare mai mult decat o face deja intunericul in mine. Si pe nimeni nu vreau sa las cand monstrii se dezlantuie si canta pe la colturi de strada – si pe nimeni in preajma mea cand umbrele ies si se desfac blonde sub pietrisul de luna. Si pe nimeni cand se dezlantuie furia cea alba si urla in mine, si maraie printre dintii care de nimeni nu mai musca acum, si pe nimeni nu mai vor sub sangele lor.

Si pe nimeni cand fantomele se arunca reci asupra mea, tremurand inauntru ca picaturile de nori nevazuti intrati sub piele si presati inauntru, ca ingeri neaievea de spuma. Si pe nimeni cand prind radacini inauntru si cristale de durere incep sa faca bule de fier sub carne – singurul semn al constiintei moarte – acolo unde nimeni nu se mai intinde sa guste. E rece carnea mea. Rece si sarata – rece si dura – rece si moarta, ca toata luminarea asta.

Ca toata mantuirea, ca toata sfintenia. (Lumina nu e oare sfanta?...

Caci adevarata nu este sigur).

Pe nimeni, nici macar ploaia nu las sa ma priveasca cand ma opresc si plang cu lacrimi chiar mai mari decat inelele de nori cand se desprind incet si-ncep sa-ti joace pe retina – si toti te cearta si toti judeca distrarea ta.

Lacrimi chiar mai mari decat cerul. Laccrimi mai mari decat chiar noaptea – decat intunericul care plange cand nimeni nu-l stie ca plange ; decat fiintele triste sirene care dor fara ca nimeni s-auda cum doare...

...un suflet de apa.

Pe nimeni, nici macar ploaia nu las sa se apropie-n adancul meu. Nu atunci cand mi se face frica – asa frica incat mi-e teama uneori c-am sa ma rup – am sa ma crap si am sa-ncep sa curg – ca scoicile fara de piele, sau pungile de lapte la caldura – am sa ma zgarii si-am sa ma fac farame, firmituri inauntrul meu – cand stau nemiscata la adapost si nimeni nu aude, si nimeni nu vede trista disperarea mea.

Numai cand se opreste, numai cand coboara incepe sa urneasca moartea un suflet din causul lui ; numai cand nimeni nu mai vede lacrimi cum curg, incep ele sa apara ; numai cand apele s-au linistit stii ca s-a involburat el rodul cu adevarat. Lacrimile isi fac cursul invers in gatul tau, si moartea ustura altfel – inapoi acum in trupul imbatranit de vise – fara semne pe organe sanatoase-n trupul ce se vede – pe cand, in timpul asta, nimicul incepe sa te traga inapoi, pe nevazute, din sufletul care-a-ncetat tot demult sa spere si, in retrospectiva, sa mai simta lovituri cumva.

Ceva incepe sa nu mai fie si lucrurile – fara de nume – devin forme far’ de sens in mintea atat de mare-acum – si lumea – tot forma uriasa fara de-nteles – nu este mai mult decat un abur din condensul ploii care s-a raspandit candva.

Nimeni, nici chiar ploaia-n corpul ce-a murit demult.