miercuri, 26 martie 2014

Sufletul meu moare in pasari


a.k.a
 (De fiecare data cand dai cate putin peste mine, mor putin mai mult.)


Cineva a dat tare cu masina peste el zilele astea. A sarit de l-am auzit zbarnaind nebuneste inainte sa cada spart, dezmembrat la pamant in fasii violete. Capatase forma de pasare in ultimele zile. Sau poate doar in clipa aceea.

Tot ce-mi amintesc e ultima lui imagine – ultimul sentiment din sufletul unui piept mare de porumbel, moale si neted in petele de sange ce au curs uniform dup-aceea de pe el. Am crezut ca cimentul insasi se ridica in gaunea aceea sa i-l soarba – negru si dulce dupa cum se prelingea – doua picaturi groase, supte din insusi miezul creaturii, unde puteam vedea aproape ultimele ganduri inainte de impact profilandu-se in bataia de soare peste penajul alb : pene albe coborand lin in bataia vantului de primavara ; pene nu asa de albe acum pocnind din trunchi ca din manunchi de bete, si nu corp cald de animal – explodeaza in rupturi in aerul gol – si niciun sunet nu se mai aude acum – decat sfasierea unui trup de sange, dezmembrat deodata in bataia soarelui si innegrit ca de vopsea.
Pene albe, nu asa de albe acum... cazute frante la pamant – mormant de oase pentru propriul suflet – m-am asezat manunchi peste mine deja, si ascult inima cum moare, si ascult zborul cum se rupe. Realitatea cum coboara...

M-am rupt din zbor, dar numai pentru o secunda.Si am avut suflet – dar numai pentru o secunda – sa-mi inteleg moartea, sa-mi inteleg zadarnicia, asa cum sfarsitul vine si te prinde de fiecare data atunci cand, de la prea multa fericire neroada, te desfaci in aripi violet pe strada.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu