a.k.a
(De fiecare data cand dai cate putin peste mine, mor putin mai mult.)
Cineva a dat tare cu
masina peste el zilele astea. A sarit de l-am auzit zbarnaind nebuneste inainte
sa cada spart, dezmembrat la pamant in fasii violete. Capatase forma de pasare
in ultimele zile. Sau poate doar in clipa aceea.
Tot ce-mi amintesc e
ultima lui imagine – ultimul sentiment din sufletul unui piept mare de
porumbel, moale si neted in petele de sange ce au curs uniform dup-aceea de pe
el. Am crezut ca cimentul insasi se ridica in gaunea aceea sa i-l soarba –
negru si dulce dupa cum se prelingea – doua picaturi groase, supte din insusi miezul
creaturii, unde puteam vedea aproape ultimele ganduri inainte de impact
profilandu-se in bataia de soare peste penajul alb : pene albe coborand
lin in bataia vantului de primavara ; pene nu asa de albe acum pocnind din
trunchi ca din manunchi de bete, si nu corp cald de animal – explodeaza in
rupturi in aerul gol – si niciun sunet nu se mai aude acum – decat sfasierea
unui trup de sange, dezmembrat deodata in bataia soarelui si innegrit ca de
vopsea.
Pene albe, nu asa de
albe acum... cazute frante la pamant – mormant de oase pentru propriul suflet –
m-am asezat manunchi peste mine deja, si ascult inima cum moare, si ascult
zborul cum se rupe. Realitatea cum coboara...
M-am rupt din zbor,
dar numai pentru o secunda.Si am avut suflet – dar numai pentru o secunda – sa-mi
inteleg moartea, sa-mi inteleg zadarnicia, asa cum sfarsitul vine si te prinde
de fiecare data atunci cand, de la prea multa fericire neroada, te desfaci in aripi
violet pe strada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu