Cand m-am trezit de dimineata, m-am simtit roz sub razele de soare, de parca primavara asta isi facuse loc sub o piele mai profunda a invelisului meu, iar acum o rascolea nepotolit cu sarutari apasate, imprimandu-se in fiecare fibra de carne ca un nou cod al amprentelor inauntru. Acolo unde nimeni nu stie sa le citeasca. Acolo unde mereu este intuneric...
...soarele a reusit sa
patrunda. Cat de fericit trebuie sa fie el – privitorul si smulgator de inimi –
ca m-a descoperit, dupa piele – ca m-a ghicit, dupa miros... (atat de slaba am
fost ?)
Cat de neatenta am putut
sa fiu eu – inima ce s-a umflat sub raze, precum boabele de arbori dupa ploaie –
sa privesc in sus, dupa soare – sa ma rasucesc in loc, doar ca sa privesc peste
spate...(atat de aproape am fost ?)
...acolo unde nu mai am aripi deloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu