Hey, you!...

Tu, cel cel care stai acolo in intuneric, intepenind, imbatranind – ma poti auzi? ...

Tu, cel din intuneric, urmand pasi orbesti, facand mereu dupa cum ti se spune, poate pentru ca tu nu mai stii demult ce sa le spui propriilor talpi sa urmeze, ce sa rogi pielii tale a atinge, corpului tau sa ridice in pustiu altceva decat propriile oase – atat de strambe si dezmembrate de timp, scartaind si iritandu-se imediat de propria miscare, batand singure in gol, atat de singure si fara nicio tinta – ma mai poti auzi ? Ma poti ajuta ?

Tu, soptind in tine vorbe fara noima, tu soptind fragmente de amintire ca fragmente dintr-un cantec strain demult auzit, pentru ca despre tine nu mai poti rosti o vorba in versurile de sange ale trupului disparut – tu, soptind fragmente de carne aspra – un cantec despre sange si pamant in cel golit de orice constiinta, de orice sentiment al sufletului ce zace acolo, pe sub morminte uitate – ma mai poti auzi ?

Tu, stand moale langa zid, cu urechea lipita de ciment, cu trupul dezgolit de pacate, poate pentru ca nu mai ai nici vreo mandrie acolo pe care s-o vrei a proteja – ma poti auzi ?..

Ma poti atinge ? Ma poti dori ?... Tu, care nicio haina nu mai ai pe oasele impietrite demult in ciment – ma lasi pe mine sa ti le acopar ? Tu, care niciun ajutor nu mai astepti, poti primi in tine ajutor din ramasitele mele ? Tu, care nu ma poti ajuta – tu, care nu ma poti ridica in tine – tu, care nici sa ma simti nu ma poti simti, care nici sa ma atingi nu poti gandi in timpul ce ti-a ramas – ma lasi, oare, de pustiul tau sa ma apropii cu al meu ?

Cat de multa moarte este in tine ? Cat de multa noapte, cat de multa liniste – este vreun pic de liniste in tine ? Ce se aude in trupul dezgolit de durere, prabusit acolo langa tine – ce se aude in tine cand te apleci peste tine sa asculti ? Ce se aude langa zid, acolo unde numai linistea oaselor tale il poate intelege, acolo unde numai sangele care s-a oprit in picaturi agatate in vise de  stomac – acolo unde timpul carnii tale demult s-a oprit – spune-mi – ce poti auzi ?

Si ce poate auzi peretele de piatra din tine – si ce poate auzi pamantul – si ce poate auzi materia si incremenirea dintr-o fiinta asemenea tie, asemenea lor si atat de putin asemenea mie acum ? Ce poate auzi moartea insasi in tine si nu pot auzi eu ? Ce poate atinge pamantul cu ghearele lui de ceara in tine si nu pot ajunge eu, cu palme slabe oprite la intrarea in inima – ce poate atinge pielea – ce poate atinge muschiul si fibra carnii moarte si nu pot atinge eu in tine ? Ce poate vindeca oricare dintre acestea in sufletul tau, iar eu nu pot – iar eu nu cutez macar, in departarea mea, in intinderea mea – atat de scurta in tine ? Ce poate iubi vantul cu doar suflarea in sternul tau dulce, iar eu nu pot ajunge macar in amintirile despre gustul tau, despre trupul tau?...

Cine-ti ingrijeste trupul bolnav, cine-ti oblojeste muschii far’ de piele, carnea far’ de cruste, sufletul far’ de lacrimi? Cine-ti opreste inima cand incepe sa curga – cine-ti curge sangele cand durerea il opreste sa mai curga ? Cine-ti face sufletul sa bata atunci cand opreste sa bata, cine-ti umfla pielea cu viata, atunci cand renuntarea uita orice urma de moarte in tine ? Cine nu uita sa o traga inapoi ? Cine nu uita sa te traga ? Si cine nu trage ? Cine nu trage de tine ?

Cine te iubeste ?...

(Spune-mi – ma poti auzi ?...)