Ma indragostisem de umbrele noastre. Ma indragostisem
de umbra mea si imi imaginam ca ea danseaza in cercuri perfecte, mai rotunde
decat ale mele pe pamantul cenusiu, mai frumoase, mai elegante in curbele lor.
Eu nu eram asa. Eu eram o dezordine, eu eram o gramada... Eram un patrat cu
colturi, sau poate un triunghi. Si nu puteam sa ma invart, ca ea, in jurul meu,
in jurul tau, in jurul nostru cand ne intalneam si voiam sa ne atingem cu totul
in laturi de forme din noi.
Bratele mele au colturi – nu te pot cuprinde niciodata
perfect inauntrul lor. Tu, la randul tau, nu esti niciodata complet in jur de
iubire, decat in fata, ori in spate – niciodata complet in cercul amoros. Suntem
in triunghi. Nu putem sa ne iubim intregi, trebuie de fiecare data sa ne
desfacem – capetele se ating, dreptele se unesc, dar nu se inclina niciodata
si, nevoite sa cada, membrele spanzurate din noi nu se pot intoarce niciodata
corect sa inconjoare restul de iubire ramasa necuprinsa in interior.
Nu esti niciodata suficient inauntrul meu. Nu sunt
niciodata cerc inauntrul tau suficient.
Imi invidiez umbra : te iubeste cand eu nu sunt
atenta si saruta parti din tine pe care eu nu le pot vedea, atunci cand stau cu
spatele la ea, si te priveste, ispititoare, dintre unghiurile mele. Nu le simt
sub atingerea mea, dar le aud. Le aud in gemete care scapa, involuntare, tremurand
jinduitoare in gatul tau, neprovocate de strangerea mea, necuprinse in
colturile noastre ce pastreaza imbratisari neterminate pe la capete. Ma intind
spre tine, tremurand de gelozie sa ti le cuprind, dar tu tot pe ea o iubesti –
si, ridicandu-ma sa-ti inchid soaptele de iubire inauntrul meu, devenim doua
hexagoane, indragostiti de atingerile cercului strain ce ne inconjoara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu