Uneori trebuie sa-ti
permiti sa fii mic. Sa-ti permiti tie insati sa scazi, sa te micsorezi in
forma, sa te cobori pana la oase sau sa te chiorasti pana la puncte – sa te reduci pe tine,
cel pe care il stiai, pana cand nu te mai stii deloc – cea mai mica boaba de pamant intr-un ocean de boabe. Pana nu te mai ai pe tine, daca asa vrei – si nu te mai
cunosti deloc.
Poti sa scazi pana nu
mai ai nicio marime, de fapt ; poti sa uiti pana nu iti mai amintesti nimic ;
poti sa te indepartezi pana nu mai poti sa te intorci. Poti sa continui pana nu
mai exista niciun « inapoi » care sa merite vreun sens in continuumul
care a devenit drumul tau acum.
Poti sa adormi pana nu
mai simti ca traiesti. Si poti sa nici nu te mai trezesti daca vei vrea asta –
poti sa nu te mai trezesti. Poti sa mori.
Iar nimeni nu are
sa-ti spuna nimic.
Pentru ca tu poti. Si
nimeni nu te poate lua inapoi cand tu te ai asa de mult in puterea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu