Blue velvet

Stau si ma intreb in ce s-au transformat visele mele blande de matase. Erau candva moi si albastre ca de aer, acum sunt negre si poroase – o catifea inchisa indesata in jos pe gatul meu, blocandu-mi accesul, ce ma impiedica sa respir si ma lasa sa-mi sufoc lacrimile de sange intr-un ghemotoc de material ce nu se va usca niciodata pe maluri mai calde din sufletul meu.

Noaptea, fiinte straine, de pe alte taramuri, musca din carnea mea, descoperindu-mi muschii traheei si mai mult vartejului negru din gura, iar de am sa cad vreodata pe acolo, simt ca n-am sa mai pot sa ma ridic niciodata cu adevarat in valuri si stanci drepte din mine. Sentimentele au inceput deja sa-mi curga incet in afara, verbalizand trairile sufletului din ascuns si cantand lumii cu voce noua povestirile personale ale vietilor sale. Vorba spune ca nimeni nu o ia in serios si ca « vocea » de cristal canta nenatural, spargand in note mult prea inalte cuvantul si murdarind cu iubire neimpartasita adevarurile senine ale miezului din interior. Nimeni nu mai stie cat din mine a iesit in afara si cat a mai ramas inauntru. Nimeni nu stie cat din mine mai sunt eu, ori de sunt eu cea care mai rosteste acum aceste ganduri indepartate. Vorbim din alte timpuri, si cantam despre alte vieti, caci trupul asta si vocea lui ne sunt mai straine in aceasta existenta, decat ne-a fost iubirea pentru inalturile nelocuite, pentru aer si pustiu din alte ceruri. Vorbim cu drag despre singuratate, caci ea ne-a fost mai adevarata si mai sincera sufletului nostru decat iubirea cea mai arzatoare de sub cerurile false ale Pamantului. Vorbim despre ele pe pamant – vorbim despre ceruri pe pamant, asa de aproape totusi de soare, pentru ca lumina lui mincinoasa ne arde mai tare decat intunericul cel mai dens. Vorbim despre ceruri intr-un adanc fara de ele – caci Pamantul si soarele lui ne-au privat demult de ele – iar trupurile muritoare in care ne-au fost inchise sufletele ne sunt propriile gauri negre in care ne este teama sa privim, de teama sa nu ne zarim geamanul cel rau intr-un ciob de intuneric si sa puna stapanire pe noi boala de viata, boala de moarte – conducandu-ne treptat si sigur catre nimicincie.

Diluare

Inca plimb ganduri nedeslusite de moarte prin viscerele mele slabe, stranse cu pumni mari si ososi in incordare.

Inca plimb ganduri despre tine in viscere aspre, secate de sange, de cand durerea si toate sentimentele mi s-au blocat in drumul spre suflet in causul de sfoara din gat. Dar ele nu se mai dezvolta. Nu mai sunt pline, nu mai sunt frumoase, rotunde, stralucind a imagini din tine, cu obrajii tai pe post de suprafete, si ochii tai – margele luminoase cusute pe tesuturi fine din organele mele – privirile secrete trimise in recunoastere spre supravegherea iubitei dinauntru.

As vrea sa-ti mai scriu – tie – scrisori de dragoste – sau mie – scrisori de dragoste... dar nu reusesc sa mai pretuiesc pe niciunul dintre noi.

As vrea sa-ti mai scriu... dar cuvinte nu mai sunt pentru nimic. Ganduri ucise inainte sa se transforme in sentimente. Singuratatea pe Pamant pare sa ucida tot in ultima vreme – soare, buze si flori – iar eu nu mai pot sa gasesc o iesire din toate acestea, eu care iubeam singuratatea, si iubeam si moarte si-ntuneric in alte zari mai stralucitoare – poate pentru ca mi-ar parea prea falsa salvarea ca sa mai aiba vreun rost.