I Limbo

Voiam sa tip – sa tip atat de tare pana cand nimic nu va mai fi ramas in picioare in jur, nimic in lumea intreaga decat scheletul meu inca puternic si stralucitor in piatra neclintita a oaselor albe – singurele obiecte ramase aievea in viata asta  – singurele ramase aievea in mine, inca nemiscate si vii de-a lungul timpurilor, sa poarte inauntru gandurile tocite ale maduvei atator zeci de ani.

Maduva acida, maduva aspra, maduva dura poarta inauntru visele calde si atingerile moi ramase neimpartasite, si toate gandurile si toate sentimentele despre tine netraite vreodata – dar care au existat acolo si, daca substanta inselatoare si dusmanoasa a acestui Pamant nu la va impiedica cumva, poate vor mai exista inca si chiar pana la sfarsitul timpurilor.

Dar eu nu voi mai fi acolo sa le vad – nu, nu – eu nu voi mai fi acolo sa le am. Caci voi fi pierit demult, ratacita in timp, pierduta in materia grea a lumii, si chinuita pentru o vesnicie ce a avut indurarea sa se termine mai din timp, sa nu apuc sa-i vad sfarsitul. Sa nu apuc sfarsitul unei eternitati fara de tine, daca pe cel al ciclului inca unei vieti am apucat sa-l simt deja. Si doare. Si ajunge – si e suficienta o picatura din aceasta, si e suficienta o privire fugara, ce trece repede ca o suta de respiratii intr-o suta de ani, a acestui infern ca sa stiu ca nu exista niciodata viata, si nu exista niciodata rai in lumea despre care vorbiti voi, caci ea este pretutindeni singura si pretutindeni nefericita, caci este toata despre unul si niciodata despre doi – caci este toata despre zei, si niciodata despre oameni – caci este toata despre vorbe, si niciodata despre fapte – iar in asta eu nu gasesc nicio impacare, si nicio linistire pentru sufletul in deznadejde, caci sunt toate nimicuri cand imi sunt prea multe, daca totul meu este singur despre tine.