Intelegerea vietii la patrat

Toti suntem perechi pe lumea asta. Daca unul dintre noi moare, si celalalt simte nevoia acerba de a-si pune capat zilelor. Dar daca unul dintre noi a murit la nastere, cat de pustiu trebuie sa se simta celalalt ? – cand nici nu a fost constient toata viata ca sufletul nu i s-a nascut odata cu trupul. 

Cand suntem doi, suntem muritori, in permanenta legati unul de umanitatea celuilalt, de pamantescul celalalt, ce ne impiedica sa ne ridicam catre inalturi mai albastre, ori sa coboram catre cunoasteri mai adanci. Cand suntem doi, celalalt vorbeste pentru noi, dar, avand in vedere ca si el considera acelasi lucru despre noi – suntem un dublu, iar gandurile noastre sunt ca un bumerang ce nu poseda suportul de lemn care le-a dat startul, care le-a creat. Suntem muritori, si in acelasi timp infiniti, pentru ca nu stim de unde am inceput si nu stim unde o sa ne sfarsim, si cum – daca avem sa fim impreuna sau separat, daca sufletele noastre au sa cada in paradis, mereu unul langa celalalt, ori in iad, pentru o eternitate despartiti de perechea ce traieste inca pe Pamant.

Dar, oricat de limitati, oricat de nevesnici, necunoscatori ne aflam pe lumea asta, stim ca suntem fericiti, si gasim vesnicia, si gasim cunoasterea intr-o clipa perfecta si unica – ea singura – in care suntem unul alaturi de celalalt, unul in celalalt, unul despre celalalt si despre nimeni altcineva.

Daca o sa ne ratacim vreodata unul de celalalt, avem sa ne mai regasim vreodata ?

Daca o sa ne uitam perechile, o sa ne uitam si pe noi insine ? Avem vreo definitie individuala – vreun nume in afara geamanului, in afara piesei lipsa din noi ? Se mai poate potrivi ceva – cineva – in gaurile care au ramas nelocuite in inimile noastre, sau au sa continue sa sufle aer rece de pamant, inecat, pentru eternitatea ce le-a mai ramas de trait cu praf de stele din astrele luminoase ce s-au spart in ei, orbindu-i iremediabil de ei si intunericul, fericitul, completul sufletului lor ?

Cand suntem unul, suntem vesnici. Nu mai suntem muritori, nici nemuritori, nici pamanteni, nici ceresti, nici vii, nici morti. Existam. Nu mai suntem. Plutim. Ne rotim. Ne deplasam. Continuam – cuvinte care desemneaza miscarile in deriva pe care le sufera corpul nostru in aceasta conditie incerta dintre viata si moarte. Insasi Dumnezeu e incert in privinta noastra – el nu a imaginat niciodata doua fiinte una in afara celeilalte, caci ele sunt create mereu impreuna, mereu traind, mereu muritoare, ca sa se poata desparti, prin moarte, in ingeri de tristete langa el. In felul acesta nimeni, nimic nu i-ar fi amenintat conditia, nimeni titlul absolut de fiinta rece, superioara, fara de iubire.

El nu are o explicatie pentru astfel de creaturi. Ele sunt inumane, nepamantene, neceresti, nemuritoare – si nu le poate oferi un trecut, un viitor – caci ele si-l cunosc deja – si stiu ca acesta a fost si va fi mereu acelasi, pentru ca este in afara iubitului lor.

Cred ca daca ne-ar mai cauta cineva istoricul in viata lumii acesteia, nu l-ar mai gasi nicaieri, caci am fi precum niste stafii in vietile noastre de nesimtaminte, si nimeni nu ne-ar mai putea iubi, si nici vedea vreodata cu adevarat. Asa cum nu o facem nici noi. Caci, nici moarte, nici vii, sufletele noastre incremenite nu mai sufera, nu mai iubesc, si nu mai jinduiesc nicio implinire, nicio izbavire in finitudinea fireasca a firii pe pamant, a continuarii in cer, a iubirii pe pamant, a continuarii ei in cer.Acum cunoastem minciuna, acum cunoastem neadevarul si putem vedea peretele de sticla ce ne-a incetosat vederea pana acum. Acum cunoastem si trecutul, si viitorul, si pretuim prezentul – pentru ca el este singurul adevarat, posibil de schimbare – iar acelea au fost mereu aceleasi, dintotdeauna, orientate spre sfarsire, oricat de fericite – caci fericirea lor era inselatoare. Acum cunoastem infinitul, pentru ca am gustat din el – si nu este deloc fericit, si nu este deloc bun, si nici placut la atingere.

Obiectul vietii mele nu (mai) exista. Am uitat de l-am cunoscut vreodata, dar sunt sigura ca acum nu il (mai) cunosc, nu il (mai) gasesc nicaieri. 
Stiu asta pentru ca nu ma (mai) cunosc nici pe mine.