The skin i live in

Ma gandesc uneori la cum e facuta pielea. La cum e aranjata ea pe degetele noastre, pe incheieturile noastre – pe oase si pe muschi – stransa si despicata in gauri pe alocuri sa-i permita corpului mobilitatea, desfasurarea sa cea mai fireasca si potrivita trairii in lumea aceasta. Ma intreb daca n-a durut sa se aseze asa – sa se cresteze, sa se muleze, sa se dizolve in sangele nostru, in carnea noastra, pana a devenit una cu fiinta. E maronie acum – dar nu era ea alba cand s-a lipit pentru intaia data – e maronie acum – nu s-a murdarit ea de sangele nostru negru, si a devenit una cu el in tonuri de pamant, iar el de un rosu infernal, asa cum trebuie sa se simta cerul inundat in intuneric ? Cat de tare a durut-o ? Cat de tare m-a durut ? Unde am fost eu cand ea a inceput sa se amestece cu carnea mea, unde am fost eu cand mi-a sorbit tot sangele si, asezandu-se toata deasupra mea sa ma topeasca in materie solida, l-a inghitit inauntrul ei, condamnandu-l la un secol de disperare in inchisoarea rosie ? Oare sangele meu a devenit rosu pentru ca ea l-a lovit – a devenit asa pentru ca il doare, sau e doar o reactie fireasca a diluarii intre cele doua ?

Oare pe carnea mea a durut-o alipirea – oare a durut-o ceara cursa ca un fier incins din razele de soare, ca sa o inghita pe toata – oare a durut-o sudarea de propria inima, adancita greu in interior, sa se ascunda de prezenta nefasta ? Oare l-a durut pe aer sa se intalneasca cu pamantul, oare mi-a durut lichidul sa se inchida in causul de tarana si sa se topeasca acolo – oare mi-a durut inima sa se inchida in piele, si sufletul in viata ? – oare ?...

Oare a durut. Si daca da, de ce nu-mi mai amintesc. A fost un inceput la toate astea – da – a fost un inceput la « mine », la fiinta, la carne si la piele, la fel de bine cum a fost un inceput la spatiu, si la cer si la adancurile negre – dar daca a fost, si daca a durut, asa cum cred – asa cum intuiesc sa se fi intamplat, de ce ne-a fost dat sa-l uitam – de ce ne-a fost interzisa cunoasterea, daca ne-au fost date mijloacele pentru a o intelege – daca ni s-a dat trupul, si miscarea, si rezistenta, si puterea...

De ce ni s-a dat viata, daca ni s-a dat moartea – de ce ni s-a dat inceputul, daca il sterge sfarsitul – de ce exista trecutul, daca il inghite viitorul. In fiecare clipa...

...E un drum spre moarte.

Dar durerea ei a disparut. Si daca ea a disparut, poate a disparut si inceputul – si o sa ramanem vesnici aici, inchisi intr-o piele caraghioasa de reptila galbena, fara sa stim daca inima din spatele ei – manunchiul de carne creata ce se ascunde de atata vreme – ne sopteste ceva dinauntru, sau este doar codul ei morse pentru o faptura extraterestra, pentru lumea de afara – pentru moarte probabil – sa vina, sa se intoarca la ea, si sa o salveze cat mai curand de aici.

Diluare :

A inceput sa se desfaca acum. Realitatea. A inceput sa crape.

Si ii aud pocnetele inauntrul meu in timp ce dorm. Si ii simt piscaturile cand ma trezesc speriata sa vad de unde vine durerea.

Cand imi ating corpul – nu vine de nicaieri. Cand imi ating sufletul – vine de peste tot.

Paraiturile ei au inceput sa acopere toata lumea – si tot vazduhul, si toate pasarile, si toate gurile de oameni si de animale se scutura de ele, scrasnind de peste tot o durere de moarte.

Cerul a inceput sa cante. Da, cerul a inceput sa cante. Niciodata nu mi-am dat seama cand a inghitit linistea, cand a inghitit eternitatea dorul de moarte, dar acum stiu ca e aici. Si este de atat de mult timp incat nici nu imi pot aminti. Cerul curge disperare, pamantul sufera – de atata timp – incat au uitat amandoua cum era sa nu versi lacrimi intr-o gaura de tipat, cum era sa nu te dezlipesti de o corola de spatiu, ca sa cazi gol, dezvelit de toata nemurirea, intr-un punct nevazut din abisul tot mai mare, tot mai adanc de moarte.

Cand intuiesti finitudinea, sfarsitul este aproape inutil – caci imaginea ei si-a indeplinit menirea – iar chemarea mortii inauntrul tau e mai puternica decat orice gand despre speranta, despre rai si linistire.

Cand clipele incep sa se desprinda, cand noaptea cade atat de timpuriu peste zi, cand dimineata este aceeasi, dar trupul tau nu – si timpul tau nu – atunci ai sa stii ca valurile au inceput sa se crape, sa dispara – si ai sa stii de ce te doare-ndepartarea, ai sa stii de ce doare pielea, si sangele, si-amintirea, si necunoscutul, si-ai sa stii de ce-a fost ingropat un suflet intr-o cusca de dobitoc, intr-o lume animala, intr-o lume cu prea multe cuvinte, cu prea multe sunete sa sparga linistea perfecta. Si-ai sa stii ca asta e sfarsitul – atunci cand ai rostit primul cuvant catre cunoastere – si-ai sa stii ca asta e raspunsul. Si ca nu aveai nevoie sa-l stii. Si ca nu aveai nevoie sa-l cauti.

Pentru ca iti face mai mult rau decat bine. Iar tu nu aveai nevoie de durere in viata ta. Chiar daca nu stiai cum se simte – nu trebuie sa stii totul cum se simte, ca sa aiba un sens, ca sa aiba un gust in mintea ta.