Si
chiar de-ar fi sa-mi aleg albastra culoarea custii in care-ar fi sa-mi traiesc
ultimele zile, si chiar de-ar fi sa-mi pictez cerul si peretii si toate
unghiurile, si toate gaurile, si toate crapaturile din si in afara mea in
nuante de alb si albastru deschis – durerea rosie ar fi tot acolo, si as
putea-o ghici pe dupa zidul de sticla al lumii mele.
As putea-o ghici ca pe un dusman - o fiinta ostila, ca pe o prezenta – o boala de care, desi m-am vindecat, se gaseste
inca in jurul meu, afland mereu chipuri noi de a se intoarce in lacasul nasterii
ei – ca o componenta fireasca, ca o frunza de copac ce isi cunoaste mereu
pamantul, chiar aflandu-se deasupra lui, si pe care il ghiceste in moarte, ca
si in viata – un adevar ce traieste mereu inauntru, in centrul tuturor
minciunilor pe care s-au construit sperantele cerului...
Cerul
este mai fals ca niciodata atunci cand crezi cand il ajungi – mai fals decat
atunci cand tindeai spre el, mai fals atunci cand te lasai omorata pentru o
frantura din el, cand luptai pentru o lumina de albastru, cand te afundai in
hauri si spini din tine, pentru a-ti lasa sufletul pur sa se ridice dintre
lanturile de pamant astfel roase, spre el. O mana de pamant negru nu a fost
niciodata de ajuns pentru cerul de deasupra. – Dar nicio lumina de pe cer nu
s-a masurat vreodata in adevarul unei singure farame de pamant.
Ai
crezut ca lumea perfecta ar fi pictata in albastru, iar peretii de sticla ai
inchisorii tale au sa te tina in siguranta, au sa fie de ajuns. Dar nimic nu
este de ajuns pentru o fiinta de pamant ravnind sa se intoarca inapoi in intuneric.
Nimic nu este sigur pentru toate portile sparte ale sufletului tau ravnind sa
se deschida inapoi. Nimic nu este fericit pentru bolnavul inchis inauntru,
ravnind eliberarea din lumina pentru o farama de neagra suferinta, in propria
libertate. Ea, lumina – ce-i preseaza toate organele bolnave de o limita de
gheata – mai rece si mai usturatoare decat orice groapa neagra din pamant. Ea,
lumina – ce omoara bolnavul mai tare decat orice virus, decat orice otrava, din
apa sau din aer – din oameni ori din pamant – ea este o ucigasa mai vinovata
decat orice criminal cu sange rece din lumea muritoare. Caci, oricat de rece,
sangele uman nu ingheata niciodata, si nu dispare, intepenind in durere cruda din
tine, in venele – in bratele ce nu mai pot misca ori imbratisa nimic. Nici
viata, nici frumusete, nici sentimente de iubire pe acest pamant ori pe altul.
( – si ce mi-e viata fara de iubire, si ce mi-e viata fara-mbratisari ?)
Nu
am crezut niciodata ca lumea va fi perfecta. Dar am sperat ca ar fi mai
buna. Mai buna de atat. Nu
alba, nu stralucitoare. Dar mai deschisa. Mai luminoasa de atat.
Am
crezut ca lumea va fi pastelata, in culorile radioase ale sufletului meu. Dar
eu n-am stiut ca aceste culori nu erau de albastru, si nici de alb in lumea
intunecata a pamantului si a bolii sale de moarte – eu n-am stiut sa caut
fericirea in lumea care suferea, pentru ca eu nu sufeream alaturi de ea.
Dar acum stiu. Acum, sufletul negru a inghitit toata
luminile din lumea cea falsa si a sangerat de disperare si singuratate pe solurile
inflorite fara de el, pana cand toata durerea a murit in sfarsit, rapusa in
cohorte de lacrimi acide bobocilor vietii. Ele au distrus florile mincinoase, au ars parfumul si stralucirea pana
cand numai mirosul de cenusa a mai ramas din ele si, cand a disparut si acesta,
lumea a devenit toata neagra si stearpa de ele, implinita de tot adevarul.
Superb! :)
RăspundețiȘtergere