Constanta

"Tu esti pentru mine relatia necesara.

Toti ceilalti sunt intamplatori"

Jean Paul-Sartre catre Simone de Beauvoir

Nu ramane nimic din noi in noaptea grea si pare ca nu suntem aievea inghetati astfel, cu corpurile intepenite unul departe de celalalt, crapate in taieturi urate pe alocuri – acolo unde erau inainte gauri pentru legaturile din noi – izbucnite in ultima perioada din sentimente nerostite. 

(Cand nu suntem atenti, sparturi albastre izbucnesc din trupurile noastre de piatra, scurgand afara, prin praf si scoarta, sangele de emotie curs dinauntru, induiosat pentru o clipa distincta de imaginea geamanului din afara, caruia nu ii poate vorbi, ori transmite in niciun fel o atingere, un gand cald prin troienele de gheata. Decat prin aceasta. Decat spargandu-se, decat rupandu-se de sine insusi, pentru o confirmare, pentru o reamintire a singurei forme de simtiri existente inauntru, si care-l mai tine in viata – singura la fel de nemuritoare si neschimbata in noaptea grea precum vesnicia – si anume cea de iubire.)

Iarna asta e mai falsa ca oricand in vietile noastre cazute din firul timpului, si toate zilele, si toate luminile, si toti oamenii astia la fel de falsi – caci sunt numai piedici, holograme transparente intre noi, caci in toate – oricat de dense si de complexe ar fi, oricat de frumoasa forma lor, oricat de ingrijita – vad tot chipul tau, ce ma asteapta linistit, de noaptea trecuta, de cealalta parte. Numai in noapte ne putem gasi noi realitatea – numai in noapte o farama de adevar, o farama de speranta. Numai in noapte dispar toate – formele, luminile, variatele astea temporare intre noi – caci toate sunt doar intamplatoare – iar tu esti singura permanenta, singura constanta in legatura mea cu lumea si care ma ajuta sa pot respira mai departe. Daca nu ai fi tu, nu as sti de imaginile si contururile atat de diverse din afara sticlei prin care privesc sunt distincte, ori sunt toate aceleasi – de au o forma macar, sau sunt doar materia uniforma din afara – neagra si densa prin care nu pot distinge nimic – iar eu materia dinauntru. Daca nu ai fi tu, nu as sti de asta e moarte, ori viata. Dar atata timp cat tu te gasesti de partea cealalta, banuiesc ca nu mai are nicio importanta.

(Esti aici. Chiar daca nu te ating, chiar daca nu pot sa ma apropii, sa te am mai de aproape. Te am totusi – ochii mei te au – caci eu te privesc – da, te privesc – si nu cred ca am avut dintotdeauna privilegiul asta, si nu cred ca toata lumea are privilegiul asta – dupa sau inainte de moarte (caci eu nu ma mai gasesc nicaieri). Si desi atat de departe, pot sa-mi imaginez ca reusesc sa te respir, sa te simt, sa iti simt caldura corpului, - prin crapaturile ghetii in care sunt inchisa – iar atunci cand te privesc, nu mai sunt aici – nu, nu mai sunt aici – nu mai sunt nici prizoniera, nici rece, nici trista – nu mai am nici limitari, nici sfarsit, nici varsta – si timpul se opreste, si moartea se opreste pentru o secunda, pentru ca eu sa te mai pot privi inca o data inainte sa ma intorc in lumina cea alba, orbita de tine.) 

Dar, de cand mi-am lipit ochii de trupul tau, nici nu mai imi aduc aminte cat timp sa fi trecut, cata vreme – cate secunde, cati ani – si pare ca sfarsitul a incetat sa mai vina pentru o vesnicie... dar cred ca nu mai conteaza nici aceasta... pentru ca acum pot spune intr-adevar ca timpul s-a oprit ; si ca mi s-a dat sansa ca in loc sa incremenesc inauntrul genunii eterne a celor ce nu se mai afla, nu se mai gasesc ; eu am incremenit inauntrul tau – inauntrul unei imagini din tine, ultima care mi-a fost data ochilor s-o vad – iar acum, intr-adevar, nu ma mai aflu, nu ma mai gasesc in realitati din mine, ci m-am intors, pentru totdeauna, in cele perfecte din cel pe care-l am cel mai de pret.

Eu nu mai am memorie, nu mai am trecut, nu mai am varsta. Eu am iubire, si numai iubire – pentru ca viata nu e o realitate, si moartea nu e o realitate – ci doar tu, oriunde te-ai gasi, esti realitatea mea cea mai limpede, cea mai adevarata.