Gemini

"Corinthians:13:12:

^“12 For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.

For now we see in a mirror dimly, but then face to face; now I know in part, but then I will know fully just as I also have been fully known.”

Noaptea e intunecata si grea cand aluneca peste mine si incearca sa se inece in mine; dar parca nu reuseste si nu imi mai este asa de intunecata atunci cand esti tu aici. Privesc printr-o oglinda a raului  de sub noi si te caut, si te am, desi nu reusesc sa te vad, te stiu acolo, in spatele meu, cu spatele intors spre luna stralucind alba pe crestetele noastre identice, asemenea create, unul dupa forma celuilalt, fara sa difere niciun unghi, nicio particica din unul de celalalt. Te stiu acolo, veghind in spatele meu, si te privesc, si te cunosc in apele negre ce ma inconjoara din toate partile in lumea asta intunecata, dar nu pot sa-mi intorc ochii spre tine, caci atunci imaginea ta imi dispare, nevazuta, ca si cum nu ar fi fost niciodata. Cand pleoapele lacului tremurator se inchid, moare si imaginea ta ; cand luna albastra apune in spatele muntilor, la fel e si imaginea ta, caci nu te pot gasi niciodata in lumina, niciodata sub soare, sub frumusetea unei lumi care e rece –  rece si nesimtitoare fara de tine.

Ne privim printr-o sticla intunecata, apoi fata in fata – identice, ingeresti figurine ale aceluiasi creator, ale aceleasi iubiri, ale aceleasi zile si ceas in timpurile luminoase, stralucitoare ale trecutului. Cand inca eram impreuna. Cand noaptea si lumea si intelegerea nu ne departasera inca unul de altul, uitandu-ne numele in padurea intunecata si instrainandu-ne pentru vecie.

Privim printr-o sticla, intunecat, si apoi fata in fata – si te cunosc atunci, si cred ca inteleg – cred ca te inteleg, ca te amintesc inimii mele – dar imaginea iti e prea slaba, si realitatea prea fragila in apele fisurate de unde ale apelor mele – oglinzilor mele – solilor mei vazatori catre cer, pentru cand eu raman oarba in noaptea grea si nu indraznesc sa ridic ochii catre inalt.

Privim printr-o sticla, incetosati, orbiti de lumina intrezarita, si lesinam pe loc, nevrednici de fericirea banuita in apele calde. Privim printr-o sticla, incetosati, si facem ochi in intunericul greu, fata in fata, unul langa altul, unul pentru altul.

Imaginea ta e prima care imi umple lumea cand deschid ochii pentru intaia data ; imaginea ta e singura pe care o vad cand imi deschid ochii ; imaginea ta – clara si linistitoare – iubindu-mi ochii, si iubindu-mi intunericul, si negrul, si absorbindu-l inauntrul sau – ea alba, eu neagra – sa devenim o singura culoare impreuna – o culoare de om, o culoare a cojii de piersica necoapta – o singura piele si o singura forma pe care sa o imbracam amandoi. Sa ne stie lumea intreaga. Sa ne stie lumea impreuna. Sa ne stie lumea aceeasi – gemeni, copii ai aceleasi creatii, legati prin sange, prin oase si piele, caci noi ne-am vindecat prin sentimente, impreuna – ne-am vindecat culorile straine, stergandu-ne unul de celalalt, ne-am vindecat culorile bolnave, ne-am renumit, ne-am diluat alienarea, nebunia, singuratatea si am sters stridentul in iubire.

Ne privim printr-o sticla intunecata, apoi fata in fata ; acum nu ne vedem - acum suntem aici. Si ne cunoastem, in parte, intunericul, si devenim vrednici, prin rasaritul nostru, de soarele de pe cer.

(Nu-mi mai este teama acum)

14-11-2013