Schimbarea

Te-am privit preschimbandu-te intr-o faptura cu totul noua. Aveai aripi atat de lungi, iar oasele pareau ca ti strambasera pe spatele incordat, dand sa rupa pe dinafara pielea elastica care le imbraca. Nu ti-am privit ochii pe dedesubtul parului care cadea valuri-valuri in jurul capului plecat si a corpului dezgolit, indoit atat de nefiresc si oprit nemiscat parca pentru o vesnicie in fata mea, fara sa se clinteasca, incretindu-se a jena sau a teama precum trupul mic al pisicilor cand se simt in primejdie.

Am vazut o schimbare in tine. Era o noapte rece de iarna, luna plina ca niciodata cu colturi ranjite la capete si stele ingrozitor de multe, ticsite pe cer, spargandu-se deasupra noastra. Lumea toata incremenise, si numai zgomotul cerului cazand si, uneori, falfaitul usor al aripilor tale se rasfrangea asupra noastra impreuna. Era ciudat, dar simteam ca suntem tot noi doi – impreuna, ca de obicei – impotriva tuturor, nedespartiti prin nimic – acelasi trup, aceeasi piele – iar fosnetul acela straniu si coarnele grotesti iesite din spatele tau nu erau nicidecum parte din ecuatia asta, nicidecum parte din noi doi, din tine. Nu tu controlai zgomotul, nu tu crescusei aripi si pene inauntrul tau, nu tu tinusei secrete si adusesei intuneric tacut in firescul pielii noastre la comun, nu tu agitai membre noi, sa te ridici in zbor, de langa mine, sa ma parasesti. Nu tu controlai zgomotul, si nici transformarea si nici plecarea si moartea inevitabila ce va fi avut sa vina, la un moment dat, pentru ca nu tu erai cea responsabila. Nu erai responsabila de moarte si de viata, asa cum nu erai nici de orisice ordine in univers si in fiintele de sub ele care dictau existenta unei astfel de creaturi printre ele. Tu nu controlai decat o moarte si o viata langa mine. Iar aceea era inca aceeasi. Nu se sfarsise, nu se sfarsise...

Nu le vedeam ca fiind ale tale, nu te vedeam pe tine in ele. Si nu ma speriai tu. Credeam ca daca ti-as atinge mana, ti-ai ridica ochii mari si sinceri catre mine si totul ar fi la fel ca inainte. Si stiam ca asa ar fi. Dar nu ti-am atins mana.

Si nu ti-am atins parul de sub ochi, ca sa vad daca e la fel de moale, la fel de cald si familiar ca intotdeauna, daca se incolaceste la fel de strans in jurul bratelor mele si daca miroase la fel dimineata, cand ma trezesc cu el amestecat tot pe pieptul meu.

Si nu ti-am privit ochii de dedesubt, dar am simtit ca privirea lor nu era aceeasi, si ca bratele spre care se indreptau ele nu erau aceleasi, si nici coloana ce le sustinea, si nici parul acela atat de drag – parea totul mai argintiu, mai sarmos, ca si cum ar fi fost compus din fire electrice din nori, si nu din praf si tarana de pe Pamantul acesta. Iar trupul tau se garbovea tot de greutatea acelor monstri albastri – singurii tai ochi si singurele tale porti catre lume acum. As fi vrut sa le iubesc si pe ele ca pe tine, sa ma indrept catre ele cu atata usurinta cum as fi facut-o dintotdeauna, cand era vorba despre noi doi. Dar acum... era vorba numai despre tine. Si nici macar nu mai era tinele pe care mi-l aduceam aminte – tinele pe care mi-l imaginasem eu pentru mine.

Si mi-era teama de ceva ce nu cunosteam, de un tine pe care nu-l stiusem niciodata, si pe care nu-l mai puteam numi la fel, cu aceeasi siguranta, niciodata.

Am privit o schimbare in tine. M-am speriat. Mi-am intors capul. Am privit in jur, si nimic nu mai stralucea la fel de tare ca tine. Am vrut sa mai privesc inapoi la tine, ca hipnotizat. Am privit. Acum mai greu, apoi tot mai usor – ce cunosc acum in parte, am sa cunosc apoi complet – si ce ma sperie acum in sufletul meu, am sa pretuiesc mai tarziu mai mult ca niciodata. Si teama-mi devine putere, si ura dragoste, si moartea viata – caci ea incepe si se termina toata acolo unde te afli tu. Intre doi timpi din tine – iubirea si neiubirea ta. Atunci cand tu vei inceta sa ma iubesti, eu am sa mor. Iar atunci cand ai sa te intorci sa ma iubesti din nou, eu am sa ma nasc inca o data, prins in refluxul ucigator al apelor din tine.

II

Erai aceeasi – tot cu aripi, tot plecata, argintie si nemiscata intre ele, ca intre doi stalpi de piatra, la portile Cerului. Si mi-era teama sa nu fii o vedenie – dar erai aici – si totul in jur imi parea oriunde altundeva, acolo – si atunci, pentru ca prezentul si realitatea mea erai tu, singura.  Erai aceeasi, neobisnuita, si deja ma obisnuisem cu tine ; erai stranie, nefireasca, si totusi normalul si firescul meu se masurau in franturi din tine, din sufletul tau deosebit, ca intotdeauna inainte. Eram legat ca de un cocon nevazut de fire, si nu-mi puteam imagina dorind altceva decat sa ma prind si mai tare de miezul principal, parfumat si stralucitor, asa cum trebuie sa fie un ghem de fluture, strans inauntru.

Mi-era teama ca daca am sa privesc, nu am sa mai pot elibera niciodata din inchisoarea pe care nu o percepusem niciodata la fel inainte. Erai o inchisoare pentru mine, vezi tu... Dar nu imi puteam inchipui niciodata alta mai buna pentru traiul sufletului meu, alaturi de un altul. Iar tu erai unul atat de frumos, atat de neinchipuit de frumos... Te iubeam. Si cu aripi, si fara. Si legat, si fara...  Si totusi, parca imi placea mai mult asa. Imi placea legatura, pentru ca, desi limitat in lumea ta, stiam ca sunt intre singurele limite pe care mi le-as dori vreodata, iar acelea incep si se sfarsesc in fiecare dintre cele doua capete ale trupului tau – aici... si aici. Intre doua aripi de fluture, intre doua aripi de inger, intre doua aripi de tine, mine-le meu se odihneste fericit, pentru o eternitate.

Sufletul tau luminos stralucea cu raze albastre intr-al meu, ca intr-un revers, oglindindu-se si reflectandu-se inzecit inapoi mai puternic ca niciodata. Mai liber ca niciodata. Mai viu ca niciodata, odata intregit. Si asta era toata eternitatea, toata realitatea si toata sfarsirea de care aveam nevoie.